Sensul vechi al unor senzații de acum
În momentul în care auzi sunetul cheii în ușă, femeia simți un fel de fior pe șira spinării și corpul se crispă pentru câteva minute, de parcă ar fi fost în cine știe ce pericol, după care își aminti:
⎯ E George (iubitul ei de mai mult de un an și jumătate). Of. De ce m-oi fi speriat așa de tare?
Cu toate astea, era departe de a fi liniștită și parcă de cum intră bărbatul pe ușă, se simțea de parcă ar fi fost pe ghimpi.
⎯ Ce-i cu tine, o întrebă el? ⎯ Ce să fie? Nimic! Apoi, parcă răstit: n-am nimic, dar de ce mă iei așa?
Nici măcar nu-și dădea seama ce o irită, dar începuse să i se pară că el o iscodește, chiar dacă era așa de departe de adevăr. În realitate, tensiunea pe care bărbatul o percepea în ființa și tonul vocii femeii îl făcea să o privească mai atent.
Mai târziu, în procesul ei de psihoterapie avea să descopere misterul: ceva din modul în care răsucea George cheia în yală îi amintea de tatăl ei și de situațiile în care nici bine intrat pe ușă, părintele ei căuta aproape cu lumânarea abuzului un motiv de ceartă, căruia nu i se putea sustrage mai nimeni din casă: nici mama, cu atât mai puțin ea sau sora ei mai mică.
Și iată cum corpul ei reacționa încă atât de intens la asocierea unui gest de-al lui George cu atitudinea de altădată a tatălui ei. Senzații și emoții din dulapul cu fantome al copilăriei ieșeau nestingherite la suprafață și începeau să plutească amenințător dinspre ea spre el.
Până în momentul în care Adelina și-a dorit să înțeleagă. Ce i se întâmplă. Și să învețe pas cu pas să nu mai lase condiționările infantile să-i tragă covorul unei posibile relații armonioase de cuplu de sub picioare. Mai ales că începuse și el să riposteze, cu un alt alai de spini, nu de lalele. Ale lui. De pe vremea lui de țânc.
Stare de ignoranță emoțională vs. stare de prezență emoțională
Ignoranța cu privire la funcționarea internă și la scenariul de viață reprezintă cel mai mare obstacol din calea unei vieți de cuplu împlinite, satisfăcătoare.
Și ce înseamnă asta oare?
Că fiecare dintre noi avem responsabilitatea unei cunoașteri profunde de sine.
Adică, dacă nu ți-ai luat răgaz să-ți descoperi și să-ți alcătuiești un fel de hartă a obiceiurilor deprinse în copilărie, dacă nu știi care este codul senzațiilor și emoțiilor tale, ai toate șansele să reproduci ștafetar niște tipare imitate inconștient pe vremea când erai un pici/ o piciulină. De la mama, de la tata, de la bunica, de la mătușa, de la străbunicul etc. Și să trăiești într-o poveste de cuplu aproape trasă la indigo cu a lor. Cât să fie rost de nefericire sau oricum nu de atingere a unui potențial nebănuit de creștere în doi. Din păcate.
Da, se iau ca scaiul de noi condiționările din neamul nostru cu privire la relații și la rolurile feminin-masculin.
Spațiul dintre noi-un spațiu al războiului sau unul al creșterii?
Dar, deși se vorbește mai mult, încă nu este suficient menționat acel “the Between”, după cum îl denumește Harville Hendrix, creatorul metodei Imago. Sau despre relație ca spațiu al repetiției sau al creației, oricum terțul care decide destinul pentru acel “amândoi”, dacă este să ne referim la medoda de comunicare E.S.P.E.R.E a lui Jacques Salomé sau pur și simplu acel “noi”, după observațiile psihiatrului american Paul Conti.
În absența cunoașterii profunde de sine, relația sau spațiul dintre cei doi are toate șansele să devină un câmp al proiecțiilor și implicit al repetițiilor distructive. Cât să se trezească amândoi în atmosfera tulbure a copilăriei lor.
Mai ales dacă au avut neșansa de a trage lozul necâștigător al unor interacțiuni abuzive între părinții lor în relația lor de cuplu sau chiar al acestora față de ei pe vremea când erau de-o șchioapă.
Ce fel de emoții ne îndepărtează?
Prin urmare, ne îndepărtează unul de altul tot ce e nemestecat reflexiv de fiecare dintre noi și plasat proiectiv asupra celuilalt. Iar dacă este să dau un exemplu, furia ne arată cel mai simplu asta (mă refer la furia primitivă, nu la cea sănătoasă care ne arată că avem nevoie să ne protejăm de un pericol și să setăm o limită).
Da, să presupunem că el este un ex-copil lăsat în grija bunicilor când era mic și că a crescut cu această spaimă că nevoile sale de conectare nu contează pentru ceilalți așa cum poate că a simțit că nu au contat pentru mama lui.
Și că s-a adaptat la asta mai degrabă în stilul unui atașament anxios, prin urmare, în relațiile apropiate solicită în mod aproape sufocant dovezi de afecțiune sau de asigurare că partenera nu are intenția să-l părăsească.
Iar ea, să zicem a fost foarte prinsă la serviciu și nu a răspuns celor cinci mesaje pe care le-a primit de la el. Dacă vei, ne putem juca și asta. Ne imaginăm că ea este la rândul ei agasată de cererile lui constante de atenție, pentru că, poate în istoria ei timpurie a fost în situația de a-și îngriji un părinte, fragil fizic sau emoțional.
Maturizare și spațiu intern
Ei, dacă cei doi nu-și iau în stăpânire spațiul intern și temele care le-au însoțit copilăria, pot să ajungă să-și facă viața un fel de iad al reproșurilor, mai ales dacă el o asociază pe ea cu mama lui care l-a lăsat la bunici, iar ea îl asociază cu părintele-copil de care a avut grijă pe vremea când era micuță.
Resentimente de tot neamul se pot iți în momentul în care ambii regresează, adică nu-și mai văd partenerul, ci o văd pe mama, să zicem în el sau ea. Iar aceste resentimente: disperare, revoltă, agățare, panică, copleșire, nerăbdare, vinovăție invadează spațiul relațional de acum, dar aparțin unui alt timp, sunt un fel de fantome ale copilăriei celor doi.
Ei, acum dacă este să ne imaginăm că la un moment dat, unul dintre cei doi decide că e prea dureros să nu știe ce i se întâmplă, de ce este prins așa într-o furtună a suferinței în doi, poate fi inspirat să înceapă un proces de psihoterapie.
Dacă privim la orizontul devenirii sale, el ar putea să-și ajute copilul interior să crească. Și ce înseamnă asta, oare?
Că în prezența unei figuri parentale de substituție, psihoterapeutul, care deja a parcurs un drum al regăsirii de sine, pacientul/ clientul are șansa să învețe să recunoască, să denumească emoțiile sale de copil, să-și identifice nevoile de atunci și să le modeleze diferit. Și să se întoarcă cu toată această descoperire de sine acasă, la iubitul/ iubita sa.
Ei, cel mai mare aliat al nostru în cuplu este starea de prezență, opusă celei de inconștiență/ ignoranță.
Și ce înseamnă starea de prezență- că încep să mă văd pe mine cu emoțiile, senzațiile, gândurile mele în timp ce interacționez cu tine și pot să te și ascult, fără să fiu tentat/ă să mușc momeala de a reacționa impulsiv la modul în care-mi traduc frazele, gesturile, atitudinea ta.
Starea de prezență presupune să pot să-mi țin copilul intern de mână la fel cum ar face asta un părinte cald și binevoitor și este în strânsă legătură cu resursele noastre de autoliniștire.
Ceea ce ne face să-l percepem pe celălalt ca pe un dușman este tocmai acest deficit de autoconținere emoțională sau de autoreglare a unor stări emoționale considerate a fi de registru negativ.
Și ai putea compara:
Ignoranța cu privirea la funcționarea proprie din secvența 1:
⎯ Nu-ți pasă de mine. Nu ești niciodată aproape când am nevoie de tine. De ce nu mi-ai răspuns la mesaje (el bosumflat, cu privirea înveninată de durere).
⎯ Lasă-mă-n pace! M-am săturat de nazurile tale! De câte ori să-ți spun că nu am avut timp nici să respir. Nu-mi vine să cred că avem iar discuția asta! (ea frustrată și obosită după job)..
Starea de prezență din secvența 2:
⎯ Of, dragul meu, cred că te-ai speriat că nu am răspuns. Îmi pare rău. Am fost atât de prinsă la job, încât nici să-mi iau prânzul n-am avut timp. Și vreau să știi că mi-aș fi dorit și eu să-mi iau o mică pauză și să ne auzim. Mi-a fost dor de tine.
⎯ Da, încă mai am dificultatea asta. Mă panichez când nu îmi răspunzi și am tendința să-mi imaginez că s-a întâmplat ceva și că te-ai supărat pe mine. Da, îmi dau seama că ți cer uneori cam multe reasigurări și că mesajele mele devin cumva ilogice.
⎯ Știu, și e normal să trăiești asta având în vedere cum ai crescut. Și da, câteodată uit asta. M-am învățat atât de mult să rezolv totul de una singură, încât uit că pentru tine e important să-ți dau din când în când semne de conectare.
Canal 33 - La plural
În timpul dialogului din cadrul emisiunii “La plural”, de la Canal 33, a cărei moderatoare este Cristina Andreea Stan, exemplul concret pe care l-am întors pe toate fețele psihologice a fost la antipodul celui de mai sus, motiv pentru care nu strică să ne urmăriți și pe YouTube cât să fie rost de niscaiva mai multă deschidere către o cunoaștere mai profundă de sine.
Imagine: Pexels