Unele dintre cele mai profunde dureri relaționale izvorăsc din senzația că nu suntem înțeleși, implicit că nu suntem susținuți de cei apropiați nouă. Dar, oare, știm să ne exprimăm în așa fel încât să ne oferim șansa și nouă și lor de a vorbi aceeași limbă?
Sau am crescut și noi mai degrabă pe lângă casa exprimării coerente emoționale, nu în inima ei, o necunoscută poate și pentru părinții, bunicii, învățătorii și cine câte și mai câte alte ființe mai mari ca vârstă biologică decât eram noi pe atunci, nu și mai bogate la nivel de cunoaștere profundă a funcționării interne?
Magda și Dorian
Ea, copleșită după o zi plină cu exerciții mai puțin satisfăcătoare de mămiceală, muncă de acasă, curățenie, papa pentru plodărime și nu numai, de îndată ce îl vede că intră pe ușă se năpustește asupra lui cu văicărelile ca o vijelie (și nu, nu-și dă seama că devine dintr-o data portavocea frustrărilor mamei ei, cea pe care ochii ei de copilă o percepeau ca pe un fel de scorpie năzărită aproape din senin, mai ales când îi sărea tatălui ei în cap, aproape pe nepusă masă).
Văicărelile Magdei
— Vai, ce zi groaznică! Nici nu poți să-ți dai seama cât de greu mi-a fost.
Nici nu face bine un pas în casă, că Dorian deja știe și cele mai mici detalii ale nemulțumirilor ei.
Șeful i-a cerut asta și pe Irina, colega ei a lăsat-o în pace, de parcă nu ar fi fost și task-ul colegei ei, oare de ce face așa diferențe?, Marina a anunțat-o că divorțează, cum e posibil, vai! n-ar fi zis în veci că ea și Ion au probleme și ce fel de probleme, n-ai să crezi așa ceva! el are de ceva vreme o amantă, o urâtă care umblă să-i pape banii, i-a arătat Marina fotografii pe Facebook și acum își dă seama cât de mult l-a supraestimat pe Ion, în definitiv nu-i decât un prost, s-a lăsat așa de ușor îmbrobodit, cum fac mai toți bărbații, auzi, să dea el cu piciorul la relația cu Marina, unde mai găsește el așa fată bună?
După ce termină de întors pe toate fețele relația Marinei cu Ion, Magda continuă: Trebuie să-l ducem pe Miró (pudelul lor de un an) la dresor, că pur și simplu nu se mai poate cu el așa, să ronțăie tot ce prinde, m-a căpiat. Am stat cu ochii pe el ca pe butelie și degeaba.
Colac peste pupăză, m-au sunat de la grădi să mă duc să-l iau pe Marc că a vomitat și are un fel de muci, dar nu și febră, sigur nu e ceva grav, dar a trebuit să-l iau devreme azi, of.
Copleșirea lui Dorian
Dorian suportă ce suportă litania, după care oftează… și pare că ar vrea să facă un pas înapoi și să iasă. În timpul ăsta, fiul de patru ani se strecoară printre picioarele lor și printre gânduri, ca un fel de zvârlugă. Miró îi ține isonul cu lătrături din ce în ce mai nuanțate și fără dat din coadă.
Ezitarea lui nu trece neobservată. Cu toate astea, ea continuă să se plângă… caută o manieră de a descărca stresul acumulat peste zi. Și nici nu-și dă seama când nemulțumirea ei se întoarce ca un bumerang asupra lui:
— Și tu ce stai așa fără să spui nimic? Am și eu nevoie de o vorbă bună. Dar n-ai să vezi! Nu mă asculți niciodată când mi-e greu. Nici nu știi cum mi-a fost. Te-am așteptat ca pe pâinea caldă, să mă ajuți să mă relaxez, să am și eu un răgaz… Dar degeaba. N-are rost. Ești un egoist fără seamăn.
— Nici n-am intrat pe ușă, n-am apucat să-mi trag suflul, că sari asupra mea cu tot felul de pretenții. N-am niciun chef să vorbesc despre toate astea acum. Ce, pe tine te interesează ce mi s-a întâmplat azi la serviciu? Sau crezi că eu nu am probleme și numai ale tale contează?
— Da, desigur. Săracul de tine. Ți-o fi greu la serviciu fară claxoanele lui Marc și Miró. Hai să facem schimb, ce zici? Rămâi tu să lucrezi de acasă cu Marc și mă duc eu la tine la job.
Câinele latră mai tare. Marc începe să scâncească.
— Du-te în camera ta acum, Marc, se răstește femeia la băiat.
— Vezi că-l sperii, mormăie Dorian, văzând pupilele mărite ale fiului.
— Vai, acum te mai și interesează ce a pățit fi-tu, după ce nu m-ai ascultat deloc, de parcă te-ar interesa vreodată de noi!
— Gata, ajunge. O să ies acum. E prea mult pentru mine. Mă întorc într-o oră. Chiar nu pot să te suport așa. Vine omu’ acasă, se așteaptă să se liniștească și da’ de unde, n-ai să vezi așa ceva.
— Cum, da’ de mine nu-ți pasă? Nu mă vezi cât de frântă îs?
Acesta este unul dintre patternurile lor de funcționare. Unul care îi face să se simtă singuri, neînțeleși, fără speranță și să se gândească din ce în ce mai mult la divorț.
Ce se întâmplă de fapt între ei?
Magda se plânge pentru că nu știe cum altfel să descarce tensiunea acumulată peste zi, frustrarea ei este amplificată de senzația că este singură. Are nevoie de sprijin ca de aer pentru a putea face față atât rolului profesional, cât și celor de mamă și soție.
Ea își dorește o ureche care să o asculte și să-i fie alături emoțional, care să-i valideze efortul și să fie acolo, numai că, în momentul în care el nu pare dispus să-i audă văicărelile, începe să protesteze prin atac verbal, critică și reproșuri, ceea ce nu face decât să stimuleze și mai mult defensa lui Dorian și dorința lui de a se îndepărta și mai mult de ea.
La rândul lui, obosit după o zi de muncă, el ar fi avut nevoie mai întâi de un moment de liniște și relaxare, pentru a se putea deschide către a-i fi alături. Își traduce atitudinea ei ca pe un: orice aș face, nu pare să fiu ce are ea nevoie. Oricum, o dezamăgesc.
Amândoi ajung să creadă că dușmanul este celălalt, nu modul defectuos în care au învățat să comunice.
Dacă ai citit până aici, Felicitări! Ai ajuns în spațiul luptei de putere, vestita năpastă care mănâncă zilele multor cupluri. Dacă au și copii, te poți ține bine, cireașa de pe tortul absenței comunicării și a empatiei are toate șansele să mai fie înghițită cu sâmbure de durere cu tot și de copiii voștri și, cu puțină neșansă, și de copiii copiilor lor. Din păcate.
Despre lupta de putere… numai de rău, dar oare din ce motiv?
Acesta este locul în care furtunile noastre cele mai profunde devin uragane.
Aici este deșertul în care vorbim limbi diferite, cu speranța unui translator echitabil într-ale lui “a ține cont și de nevoile unuia și de ale celuilalt”, cât să avem senzația că ne pasă și îi pasă să ne fie/să îi fie bine.
Cum așa?
Ce îi face pe Magda și Dorian să se abuzeze în felul ăsta, căutând totuși cu înfrigurare o formă de conexiune tămăduitoare?
Și cum de-și imaginează ea că, exprimând furia cu atâta intensitate și revendicând disponibilitatea lui cu cu insistențe peste măsură …, are șanse să obțină mai multă căldură și prezență?
Iar el, cum de se lasă păcălit de faptul că, ignorând-o sau distanțându-se, are șanse să primească ceva mai mult calm decât vijelie?
Ce fel de joc e ăsta și cum de au ajuns să vorbească amândoi un fel de păsărească?
Bine, bine, dar cam ce fel de compoziție ar putea avea o pilulă reparatorie?
Dacă Magda și Dorian, eventual după ceva luni de psihoterapie, ar învăța să privească mai limpede ce se trezește între ei și să modeleze un altfel de dialog, mai puțin defensiv, din jobenul cu posibilități nu ar mai ieși, poate, doar iepuri de frică de o parte și de alta, ci și variante de genul:
— De fiecare dată când intru obosit pe ușă și tu mă întâmpini cu nemulțumiri, mă simt copleșit. Nu mă pot regla emoțional după ziua de lucru și am nevoie de repaus ca de aer. Îmi dau seama că ți-a fost greu și ție și că ai nevoie să mă simți aproape. Și nu e că nu vreau să-ți ofer asta. Am nevoie doar de un răgaz să mă adun, ca să pot veni spre tine după aceea. Și, crede-mă, îmi pasă și vreau să vin la tine. Dar când mă iei așa și începi să vorbești repede, mă sperii, am senzația că oricum nu vei găsi nimic bun la mine și că mai devreme sau mai târziu o să-mi reproșezi ceva. Așa că-mi vine să fug mâncând pământul. Simt că mă deșir. Și nu te mint când spun asta. Nu pot mai mult pe moment.
— Pe bune, așa te simți? N-am știut că și ție ți-e greu. Și eu care credeam că nu te interesează deloc ce se întâmplă cu mine. Îmi imaginam că ești un fel de stâncă insensibilă. (Izbucnesc amândoi în râs).
— Da, cred că mi se face teamă că sunt prea singură cu atât de multe responsabilități și uneori mă simt așa de izolată. Am așa de mare nevoie să simt că mă pot baza pe tine, că îmi oferi sprijinul sau măcar să mă asiguri că te interesează ce se întâmplă cu mine și că ești dispus să mă asculți. Când văd că nu primesc niciun răspuns de la tine, mă panichez tare și nu știu cum altfel să scap de senzația asta de durere decât prin a-ți cere cu furie și mai multă atenție și suport.
Observație: Orice asemănare a personajelor din text cu ființe reale este pur întâmplătoare. Identificările pe care le pot stimula se datorează frecvenței acestor tipare de comunicare în rândul cuplurilor. Magda și Dorian au fost creați pentru a ilustra consecințele negative ale deficienței cunoașterii emoțiilor personale și ale partenerului.
Foto: Pexels