Poate ți se întâmplă și ție, mai frecvent decât ți-ai dori, să te trezești că ești DEZAMĂGIT/Ă de tine. Și, m-ai putea întreba, ce e așa de neobișnuit în atitudinea asta?
Ce șanse ar avea să atragă atenția un titlu de articol de ziar de genul:
MIRUNA OBIȘNUIEȘTE SĂ FIE NEMULȚUMITĂ DE EA
(cum face ea să nu reușească să se apropie de o versiune care să-i satisfacă așteptările?)
Dar faptul că o doare, da, o doare să nu poată arunca mingea la un fileu perfecționist, asta este ceva ce rezonează cu mulți/multe dintre noi.
Știm, dacă nu de acasă, măcar de la școală cum este să te simți mai tot timpul stângace/stângaci sau nicidecum cum ar trebui să fii! Mai mult decât poți, niciodată îndeajuns, cerșind fărâmițe de apreciere, de parcă le-ai merita doar dacă ai fi altul/alta. cel mai mult ca perfect. Care oricum nu ești tu și nici nu există.
Și sună atât de familiar, că parcă simțim și gustul de grepfrut sau de cireșe amare în momentul în care citim aceste rânduri.
Bine, bine, dar care ar fi soluția? De preferat, una de tip NO PAIN (FĂRĂ DURERE), în ciuda vorbei de împrumut cultural: NO PAIN, NO GAIN (FĂRĂ DURERE, CHIN, NU EXISTĂ CÂȘTIG)?
Ei, Miruna a învățat până la trei ani că dacă plângea, devenea agitată, sau refuza mâncarea, chipul părinților, gesturile și atitudinea lor o confiscau de ea însăși.
Era drăgălașă când colabora și… dezamăgea atât de mult la nivel de gesturi și mimică în momentul în care-și exprima disconfortul. Și asta înaintea cuvintelor, cât să se înscrie în pielea ei preverbală un adevăr dureros, pe care îl putem și noi recunoaște ușor:
Sunt iubită când corespund așteptărilor, și devin rea, nedorită când mă exprim altfel, mai ca mine.
Și, imaginează-ți, tot părinții au vrut să o ducă la consiliera grădiniței în momentul în care educatoarea s-a plâns că Miruna are tendința să se izoleze de fiecare dată când are senzația că nu poate face bine o activitate care i se propune, oricât de simplă ar fi.
Hm. În momentul în care Miruna s-a transformat dintr-o fetiță vivace, într-una care se retrage frecvent din interacțiuni și acasă și la școală, părinții au ajuns într-un impas care i-a provocat să se uite la CEEA CE NU ȘTIAU NICI EI DESPRE EI ÎNȘIȘI:
Ce proiectau asupra fetiței lor din propria copilărie și cum nu-i lăsau spațiu să devină ea însăși, având așteptări ca ea să fie COMPLIANTĂ, ASCULTĂTOARE, COOPERANTĂ.
Mai degrabă decât să se întrebe:
Ce vrea miruna să-mi spună despre ea și despre mine prin reacția asta? cum pot să-i fiu alături fără să resping ce vine dinspre ea, oricât de copleșitor se simte?
A fost începutul unui proces de creștere internă pentru părinți, care și-au dat seama că reproduceau o nemulțumire învățată demult în relație cu micuța lor, mai degrabă decât SĂ SE DESCHIDĂ CĂTRE A DESCOPERI CE O SPERIE ATÂT DE TARE ȘI CUM SĂ O LINIȘTEASCĂ.
Iar LARA, psihoterapeuta de familie la care au ajuns prin recomandări, le-a deschis în față o cale nebănuită de a fi împreună cu fiica lor.
Imagine: Unsplash