M-am întrebat de multe ori cum de au CONDIȚIONĂRILE VECHI așa o putere mare asupra noastră, de parcă se țin ca scaiul de haina cu OBICEIURI care ne împiedică să scoatem din buzunarul firii variante mai puțin disfuncționale de funcționare.
Cum de, uneori, chiar și cu un EFORT CONȘTIENT de înlocuire a pattern-urilor care nu ne mai sunt de vreun folos, ne împiedicăm de multe ori de SILUETA DE BABA- CLOANȚA a modului în care ne-am adaptat în copilărie SĂ SUPRAVIEȚUIM momentelor în care părinții noștri sau adulții semnificativi nu au putut răspunde nevoilor noastre profunde de CONEXIUNE și de EXPRIMARE DE SINE.
Și nu, nu mă refer la vreo formă de IDEAL în care cei mari să fi fost un fel de HOPA- MITICĂ, nu se sparge și nu se strică și răspunde fără întârziere de fiecare dată când piciul pare copleșit.
Mă refer mai curând la un DOZAJ ECHILIBRAT, în care balanța internă a adultului să încline mai degrabă spre a SIMȚI CARE ESTE MODUL ÎN CARE COPILUL ARE NEVOIE SĂ PRIMEASCĂ SPRIJIN ȘI PROTECȚIE PENTRU A SE SIMȚI ÎN SIGURANȚĂ.
Dar ca să nu ne lungim cu vorba și concluziile de dinainte de experiență…
Pauza de contemplare de pe bancă
Deja se înserase. M-am așezat nițel pe o bancă să-mi trag sufletul. Numai că, iată, urechile mi s-au ciulit instinctiv la auzul chiuiturilor și chicotelilor de fetițe din apropiere.
Mi-am întors privirea și la o aruncătură de băț mai încolo, două puștoaice de vreo șapte- opt ani simulau un fel de exercițiu de scrimă în fața unui băiețel de vreo cinci ani, dornic să ia și el parte la întrecere, lăsat însă pe dinafara interesului celor două.
Numai că statutul de simplu spectator nu părea să-l mulțumească și, cum încerca să se strecoare între ele, la un moment dat se nimeri cu o lovitură, suficient cât să elibereze ceva care îmi semănă mai curând a schelălăit, decât a scâncet.
— Așa-ți trebuie dacă nu te dai la o parte și nu le lași să se joace! Vino-ncoace! se auzi vocea cu inflexiuni aproape metalice a unei femei, îmbrăcată în geacă de piele maro și skinny jeans, despre care am bănuit că e mama lui și care stătea pe bancă, lângă o altă femeie cam de-o seamă, probabil prietena ei.
Băiatul a aruncat o privire spre maică-sa, a venit la ea și a spus ceva indescifrabil pentru auzul meu, într-un fel de șoaptă plângăcioasă.
— Dacă-ți dau una peste gura aia! Ia vezi cum vorbești!
Cum băiatul părea să nu se potolească, ci dimpotrivă se întoarse spre cele două fete și începu să țipe:
— Maia! Maia! Așa, dă-i mai tare!
— Eric, țineți gura aia când îți spun! Ce țipi așa? Ești cumva singur, în junglă? Sau unde te crezi?
Femeia se ridică amenințătoare, după care întoarce privirea spre prietena ei:
— Lasă, poate vine Poliția și îl ia! Că n-am mai văzut așa copil obraznic. Numai de-andoaselea face tot!
Scena m-a prins cu totul, în așa măsură încât aproape că nici nu mi-am dat seama când firul identificărilor a început să îmi toarcă un fel de poveste despre ce anume ar fi putut sta pitit bine în aceste reacții.
M-am întrebat:
- Ce anume o face pe mama lui Eric să pară atât de permisivă cu jocul fiicei ei și atât de pornită să limiteze tentativele de explorare ale băiețelului?
- Cum de se comportă de parcă cele mai mari pericole ar veni dinspre pici și e musai să-l certe, să-i reproșeze că nu-i cuminte, să-l țină din scurtul amenințărilor?
- Cum de nu știe cum să gestioneze altfel comportamentul lui rebel decât prin pedepse și forme de umilință?
- Cine oare s-a comportat cu ea asemănător când era fetiță?
- Cum de nu-și dă seama că identificarea cu persecutorul din copilăria ei pare să o condamne la a repeta în relația cu fiul ei ceea ce probabil că a durut atât când era de seama lui?
- Ce îl face pe Eric să continue să-și revendice dreptul la explorare și exprimare de sine, în ciuda dazaprobării mamei?
- Ce anume mă face pe mine ca observatoare a schimburilor dintre ei să fiu tentată să mă identific mai curând cu fiul, decât cu mama?
- Dacă ar fi să cuprind scena cu un fel de compasiune față de ignoranță, care ar fi soluțiile pe care le-aș vedea posibile pentru o interacțiune mai sănătoasă mamă-fiu?
Da. Așa, ipotetic mizând că poate, la un moment dat, femeia își va dori să se cunoască mai în profunzime și să dea drumul sperietorilor de țânci la care recurge când se simte în pană de idei de setat limite sănătoase mogâldețelor neastâmpărate?
Năravul din fire are sau n-are lecuire?
Năravul din FIREA perpetuării abuzurilor care ne-au însoțit copilăria n-are decât un fel de leac în trepte: în primul rând, e nevoie de o pereche nouă de OCHELARI de VEDERE LIMPEDE, unii care să fie din ce în ce mai puțin aburiți de CONDIȚIONĂRI despre care nici să nu știm că le scoatem atât de familiar din TOCUL CUTUMELOR NOASTRE DE FUNCȚIONARE LA CEAS DE CRIZĂ, DE OBOSEALĂ SAU DE STRES.
Ei, și ochelarii ăștia pot fi nepotriviți dacă încercăm să ne prescriem singuri cam de ce dioptrii relaționale de reparație am avea nevoie. Nu, nu avem prea mari șanse să vedem mai clar fără sprijinul unui fel de OFTALMOLOG într-ale orbului dezvoltării emoționale a copilului care am fost. UNUL CARE SĂ NE ȚINĂ DE MÂNĂ CÂND NE APROPIEM DE CE AM FI AVUT NEVOIE SĂ FIE PENTRU A NE SIMȚI ÎN SIGURANȚĂ ȘI N-A FOST, pentru
a avea șansa să ne distanțăm încet-încet de ecourile distructive ale neștiinței părinților noștri care încă se aud în și prin ființa noastră.
Și de parcă n-ar fi fost deja destul, după ce am descoperit perechea de ochelari care ne clarifică literele firii noastre, mai avem nevoie și să inventăm o doză de curaj de a da drumul CĂRĂRILOR BĂTĂTORITE de genul lui AȘA SE FACE (NEMESTECAT) CĂ AȘA AM CRESCUT ȘI EU ȘI, IATĂ, M-AM FĂCUT MARE LA STAT ȘI MIC LA RUMEGAT SENSUL OBICEIURILOR.
Foto: Unsplash