În timp ce vorbea, am auzit-o pe fiica ei. Întâi un scâncet. Apoi altul. Pe urmă o cascadă. Care făcea ca vorbele noastre să-și piardă din sunet. Să amuțească. Țâșnise cu forță de undeva din străfunduri. Către meleagurile unei relații. M-am proptit de un fel de pauză. Am tăcut și am așteptat. Vorba aia cu “plânge de ți se rupe sufletul” nu mai era doar așa… o expresie idiomatică românească. Avea greutate. Se ițea către ureche. Ascuțit și intens. Ca orice strigăt de ajutor.
– Plânge întruna, mi-a spus ea, mama fetiței. Și nu-i lipsește nimic. Am grijă de ea. E și mama mea aici. De când cu pandemia asta sunt acasă tot timpul. O strâng în brațe. O iubesc. Îi dau să mănânce. Îi schimb scutecele. Nu-i lipsește nimic. Plânge degeaba și din nimic. Nu-i simplu, știi? Nu știu ce altceva aș putea să-i mai fac. Mă-nebunește!
Am ezitat dacă să spun ceva. În definitiv, era sâmbăta mare de dinaintea acestui Paște atipic de semnătură 2020. Nu mai vorbisem cu ea din facultate. Telefonul mă luase cumva prin surprindere. Am tras aer în piept și am îndrăznit să strecor un:
– Știi, eu nu cred în povestea asta…
– Care?
– Nu cred că bebelușa plânge degeaba. De fapt, în toată experiența mea de până acum, n-am prea văzut vreun copil care să facă asta doar de dragul de a-și arăta talentele și de a-și scoate părinții din minți… Dar nu știu dacă tu ești pregătită să auzi asta. Nu e prea plăcut să auzi ce am în minte. Mai ales că e firesc să fii copleșită. Te străduiești atât de mult să fie bine. Și pot să-mi dau seama că e mai mult decât obositor…
– Spune. Sunt numai urechi. M-ar ajuta mult să știu.
Despre sarcină și doliul mamei
Călăuză în conversație mi-a fost și momentul cu tot acel câmp interacțional care se zâmislea în spațiul dintre mine, ea și făptura ei de câteva luni. Se făcea așa: bebelușa plângea intermitent. Pe tonalități și în valuri. Schimbând intensitățile. Cu toate astea, plânsul nu a oprit conversația. Dialogul a continuat. În ciuda vocii din fundal. Sau poate datorită ei. Deși e în aparență un element nesemnificativ, am bănuit o interferență în relația mamă-fiică. Mi-am ascultat intuiția și ca de fiecare dată când fac asta, nu m-a înșelat.
Acordajul mamă- fiică a fost pus la grea încercare de două elemente biografice, care nu aveau cum să nu lase peisajul matern inconștient devastat de durere. Chiar dacă în plan comportamental, prietena mea le-a făcut față cu brio.
Când era însărcinată în șase luni, tatăl ei a murit răpus de un cancer pancreatic galopant. În aceeași perioadă a decis să-și părăsească și partenerul de cuplu, genitorele copilului, “un puștan”. Cum îmi spune că i-a fost ușor să se despartă de tatăl copilului pentru că durerea pierderii tatălui a eclipsat totul în acea perioadă, speculez un fel de încercare de control activ a unei traume trăite pasiv, prezentă și la generația de dinainte. Șirul de elemente cu iz transgenerațional, istoria de viață a tatălui ei, care la rândul lui a crescut fără tată, sunt toate elemente care nuanțează un scenariu de viață, și aruncă raze de lumină asupra alegerilor inconștiente.
Acordajul matern ca fundație a bazei de siguranță a bebelușului
Acum, înainte de a trece mai departe, ar fi de accentuat următorul adevăr: în relațiile cu bebelușii acordajul matern este mai important decât iubirea…
Și ce se înțelege prin acordaj matern? În mod simplificat, ar fi acea capacitate a mamei de a fi disponibilă emoțional pentru pruncul ei.
Adică să fie acolo, cu totul pentru el. Ca și cum, cel puțin în primul an de viață, dacă nu în primii doi, boțul gânguitor ar fi o parte din ființa ei, un fel de soare intern la care să se închine cu bucurie și încredere, în armonie și împăcare. Ceva de genul: eu și bucălatul, un fel de doi în unu cu o singură minte și un singur suflu. Da.
Ei, vă puteți imagina că mama, dacă pierde pe cineva drag sau nu are parte de susținerea partenerului, e puțin probabil să fie liniștită și absorbită complet de gogoașa simpatică de carne moale și pufoasă. Nu are cum. Chiar dacă, sau mai ales, dacă se simte puternică. Și își iubește progenitura. Privirea ei lăuntrică se va duce natural spre meleagurile dezolante ale pierderii. Va deveni un fel de privire în gol sau privire furată de suferință. Pruncul va privi spre ea și ea va privi spre cel absent. Oricât de tare îl vor strânge brațele de mamă, copilul se va simți necuprins, neînfășat de prezența ei nedistrasă.
De altfel, și-a amintit prietena mea, a avut momente în care, gravidă fiind, uita că are o făptură în pântece. Ca și cum nu ar fi existat. În toată zbaterea aia de a încerca să-și salveze tatăl… hm…
La fel povestește și Gabor Maté, într-unul dintre filmele de pe youtube, cum, în perioada ocupării naziste, când mama lui se adresează medicului pediatru pentru a cere leac de plâns de copil neconsolat, acesta lasă drept răspuns un: “Toți copiii mei evrei plâng”. Da, bebelușii își fac ființa vioară a anxietăților parentale.
Când mama nu e pezentă afectiv, bebelușul se simte în pericol de moarte
Avem deja și o perspectivă asupra semințelor plânsului de bebeluș. Pe de o parte, el simte durerea mamei și îi dă o formă, își transformă trupul în albie a trăirilor ei. Pe de altă parte, plânge cu toată puterea elanului său vital și a dorinței de supraviețuire. Din toți rărunchii. Cât să străbată toate prăpăstiile. Care se cască. Fără voia ei conștientă. Între el și mama.
Am să încerc o traducere stângace, răsărită din memoria mea celulară pentru acest plâns: “Mamaaaaaa!!!! Vino și mă strânge în brațe cu inima ta caldă, cu sânul tău de prezență liniștitoare! Fără tine simt că mor!”
Alte variante, de intensitate mai mică decât cea din exemplul de mai sus s-ar putea constela în jurul nevoilor de bază sau ale un disconfort fizic profund: “Mamaaaaa!!! Mi-e foame! sau Mi-e somn! sau…“
Mulțumiri prietenei mele care și-a dat acordul pentru împărtășirea fragmentară a conversației, spre lectura voastră luminată de insighturi, a tuturor peregrinilor acestui site.
Foto: unsplash