…Spune-mi cât de liber te-ai jucat la ceasuri infantile, ca să-ți spun cât de adaptabil ești…
A fost odată un fel de thriller… despre care aș fi vrut să pot spune că n-a existat și că nici nu prea are cum să se întâmple… Se făcea că un individ cu o suferință narcisic-identitară foarte mare, unul pe nume Patrick Purdy, se năpuștește cu arma de foc asupra copiilor care se jucau liniștiți în curtea Școlii Elementare Cleveland, din Stockton, California, Stale Unite ale Americii.
Se întâmpla în 1989, pe 17 ianuarie. Cinci copii sunt uciși și alți treizeci și doi răniți, după care Purdy se sinucide, împușcându-se în cap. La întrebarea pe ce copil și din ce motiv a vrut să-l omoare, nu vom putea decât specula niște răspunsuri. Adevărul, în absența unor indicii biografice mai nuanțate, se va strecura printre degetele percepției și va aluneca în tenebrele istoriei. Una macabră. Despre care, cei mai mulți dintre noi știm că nu vrem să se repete.
La scurt timp, o activitate stranie, un fel de joc simbolic, a devenit preocuparea cea mai importantă a copiilor care au supraviețuit atentatului. Jocul lor presupunea, printre altele, refacerea scenei, cu inversarea raportului abuzator- victimă și cu un altfel de final…
Nu s-au observat urme de șoc post-traumatic le cei care au participat la joc, fapt care dă de gândit, nu? Remarcă asta și David Goleman, în cunoscuta sa “Inteligența emoțională”. Mai multe informații despre atentat găsiți în articolul de pe Wikipedia.
Dar, cum nu e loc pentru negare în lumea ființelor conștiente, mature, nu strică să facem un fel de “zoom-in” asupra jocului, tocmai pentru a ne permite ulterior un fel de “zoom-out” din registrul anxietății care ar putea deveni inhibitorie în aceste zile pandemice. Fără să excludem. Angoasa. Ci să-i înțelegem mesajul care se construiește pe straturi și are ca fundație primii ani de viață.
O primă axiomă: în fiecare adult se află un ex-copil
Că în fiecare adult se află un ex-copil cu tot universul experiențelor sale de dezvoltare nu mai încape îndoială, e aproape un truism pentru fiecare dintre noi.
Și în Purdy, fierar de 25 de ani, disponibilizat la vremea incidentului, putem bănui, ascunsă de ochiul lumii, făptura unui ex-copil abuzat. Că doar tatăl său fusese sodat în Armata Americană, și de el mama lui a divorțat ca urmare a amenințării că o împușcă. Patrick avea doi ani. A rămas cu mama sa. S-au mutat la Stockton, Cleveland. A urmat Școala Elementară de acolo. Despre Purdy, cel de-al doilea soț al mamei lui, un fel de tată vitreg de scurtă durată pentru el, menționa că era foarte tăcut și că plângea mult.
Aflăm că nici Kathleen Toscano, mama lui Patrick, nu era o ființă mai blândă decât tatăl. Obișnuia să își abuzeze fizic progeniturile, motiv pentru care a fost chemată și Protecția copilului să intervină de două ori. La vârsta de treisprezece ani, într-un gest de revoltă pubertară, Patrick și-a lovit mama, a fost dat afară din casă și a ajuns pe străzi. Hm. Creionarea biografiei lui oferă niște repere despre semințele violenței care s-a înstâpânit în trupul și mintea lui. De copil deprivat afectiv, în durere.
O a doua axiomă: în vremuri tulburi emoționale, adultul regresează
Vocea adultului dobândește de multe ori modulații de copil, mai ales când clipa prezentă atinge prin încărcătura ei și scoate la suprafață trăiri din răstimpuri ale gânguritului, ale mersului de-a bușilea sau ale primelor jocuri sau lecții…
Scâncetul de copil al lui Purdy se transformă în sunetul de armă de foc. Pentru că el nu a avut o ureche să-i asculte durerea, vocea lui s-a stins, a devenit un copil tăcut. Mai târziu, adultul va simți să facă să amuțească glasurile din jocul liber al copiilor. Să-i reducă la tăcere așa cum i s-a întâmplat și lui, cu o violență dezăgăzuită. Cu măsura identificării lui timpurii cu abuzatorul. Pe care are nevoie să o repete în orb. Să facă și altora ce i s-a făcut. Cu speranța poate, speculez, că s-ar putea izbăvi. De teroarea copilului torturat din el. Să nu-l mai audă. Să nu-l mai vadă. Să nu-l mai simtă.
O a treia axiomă: jocul ține loc de simptom
Că jocul poate ține loc de simptom, e ceva ce Freud remarca încă de la începutul secolului.
O vedem și mai limpede în cazul lui Purdy. Deși și ceea ce face el ar putea fi inclus într-o categorie aparte de joc, dacă e să reluăm clasificarea lui Eric Berne, părintele analizei tranzacționale. Cele cu final de spital sau morgă. Nu la ele facem referire acum. De fapt, am putea spune că absența jocului liber în copilăria lui Purdy generează simptomul, boala și favorizează punerea în act. Cândva bucuria copilului din el a fost omorâtă. Cu sângele rece al gestului său de mai târziu.
O a patra axiomă: viața inconștientă se dezvăluie în și prin joc
Prin ludic avem acces la viața inconștientă a copilului și implicit, a copilului din adult, fapt remarcat de Mélanie Klein, acum ceva zeci de ani.
De altfel, ea a fost prima care a introdus jocul cu miniaturi în timpul ședințelor de analiză a copiilor. Hm. Jocul dezvăluie într-un mod simbolic fanteziile, dorințele, experiențele și permite, în felul acesta să faci spațiu și loc pentru ca ele să se manifeste altfel decât prin somatizări, prin puneri în act sau tot soiul de acte ratate. Inhibițiile sunt în esență inhibiții ale jocului și explorării. Crizele de identitate, dificultățile de adaptare în momente de cumpănă existențială, incapacitatea de a alege o profesie sunt, în esența lor, inhibiții ale jocului. Chiar și în profilul de criminal al lui Purdy se ascunde un copil care nu a avut un mediu maternant care să favorizeze jocul liber. Și da. Nu am pus așa, la întâmplare, toate aceste axiome laolaltă.
În loc de concluzie…
Purdy nu a putut integra suferința experiențelor sale primare din pricina unui deficit de simbolizare prin joc la vremea traumei. Gestul său are echivalența unei tentative de separare de partea identificată cu agresorii din părinții săi. Copiii care supraviețuiesc atentatului său acccesează în mod spontan resursa jocului liber, spontan, fapt care le permite o dezvoltare psiho-emoțională fără sechelele stresului post-traumatic.
Freud, S. - Opere esențiale, vol. 6, vol. 8, Editura Trei, București, 2010, 2013
Klein, Melanie - Psihanaliza copiilor, Editura Trei, București, 2010
Goleman, David - Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, Bucureși, 2018
Foto: Unsplash