Copilă de școală fiind, spre sfârșitul vacanței de vară deja îmi doream să treacă zilele mai repede și să-mi revăd colegii și învățătoarea. Și nu eram dintre cei mai dezinvolți pitici cu putință. Dimpotrivă, timidă, rareori îndrăzneam să ridic mâna și să mă afirm. În pauze mă jucam într-un mod așezat, cuminte. Mai aveam așa, uneori, momente de zvârlugă, dar nu speriam pe nimeni cu ele. Nu ieșeam din decor decât arareori. Cel puțin la școală.

Ce îmi lipsea tot mai mult spre sfârșit de august era tocmai amestecul ăla de senzații, de la inimă strânsă și înghițit în sec în momentele în care aveam de reprodus ceva pe de rost în fața clasei, la bucuria de a împărți cu alte guri hulpave eclerele pe care mi le pregătea mama, da îmi plăcea să mă fălesc că, uite, ce minunății mi-a pus la pachet… Îmi era dor de farsele și alergătura din pauze, de faptul că în fiecare zi se întâmpla câte ceva… atât cât să simt viață în pieptul ăla mic de făptură cu fundițe, coroniță și cărare pe frunte.

Ei, toate amintirile astea mă îndeamnă să mă gândesc cum ar fi fost pentru mine… să fiu școlar în zilele astea. Să simt, așa cum remarcă și cei de la The Economist că, balaurul cu șapte capete, covid-19, mi-a închis în nas porțile clasei. Și mai ales să hoinăresc printre presupoziții despre urmările asupra dezvoltării mele ulterioare. Dacă asta s-ar fi întâmplat pe vremea copilăriei mele, aș mai fi avut eu oare șansele să devin ce sunt acum, sau…? Răspunsul nu pot decât să-l speculez pentru că, în esență, nu-l voi ști niciodată.

Cu toate astea în minte, am luat-o virtual de mână pe Anamaria Săndulescu, prietenă de suflet, directoare de școală și profesoară de limba și literatura română în mediul rural românesc și i-am propus să să aruncăm o căutătură mai mult sau mai puțin realistă asupra situației actuale din mediul preuniversitar românesc. Rândurile următoare sunt rodul conversației cu ea.

Închiderea pe termen scurt a școlilor- decizie înțeleaptă

Pentru moment, decizia de a ține copiii acasă i se pare și Anei una înțeleaptă și asta în ciuda efectelor devastatoare pe care ar putea să le aibă pe termen lung. A stat cu sufletul la gură până în momentul în care s-a decis încheierea anului cu notele de până acum. Numai ideea de a se asigura că fiecare copil în parte respectă distanța, poartă mască, nu-și atinge fața, nu se îmbulzește la baie sau nu uită să se spele pe mâini o făcea să tremure de stres. Nu are cum fizic să-și asume o asemenea responsabilitate. Și, cel mai probabil, mulți dintre profesori ar fi copleșiți de zburdălnicia și ignoranța inocentă a progeniturilor țării.

Silueta perfidă a prelugirii școlii online

Pe de altă parte, menținerea pe termen lung a școlilor închise ar putea să transforme silueta de dorit anorexică a analfabetismului funcțional într-una cu alură de obezitate morbidă pentru competențele intelectuale ale românului.

Învățământul accesibil tuturor copiilor era singurul care putea nivela până la un punct stratificarea socială și oferi cumva egalitate de șanse de reușită profesională.

Acum diferențele de statut nu au cum să nu caște o prăpastie mare între copiii care au tabletă, laptop și cei care își fac lecțiile pe telefonul mamei, în momentele în care ea se poate dispensa de el și dacă nu mai au vreun frate sau vreo soră care să fie în acceași situație. Cei mai afectați sunt copiii săraci și mi se strânge stomacul mai ales pentru cei ambițioși, dedicați, care până acum vedeau în școală o soluție de depășire a condiției.

Cei care au norocul să aibă părinți care să-i ajute la lecții și să stea cu ei vor fi avantajați față de cei ai căror mame sau tați sunt în situația de a munci pe teren în această perioadă. Este și cazul a două gemene de la clasa unui învățător din școala la care predă Ana, la care mama muncește în timpul săptămânii, și au doar un telefon, iar pentru micuțe a fost nevoie să fie recuperate o parte din informații într-un interval special, sâmbăta.

În plus, dacă părinții celor care abia se descurcă ajung să rămână cu și mai puține resurse financiare, este foarte probabil ca școala să devină un lux pe care nu și-l pot permite și copiii să fie nevoiți să muncească.

Și, în situația fericită în care părinții stau acasă, îi pot ajuta pe copiii lor și își permit să facă asta, ar putea să se înregistreze o scădere dramatică a productivității și eficienței lor în ceea ce privește job-ul.

Absența coerenței de viziune

Nu există coerență la nivel de viziune a lecțiilor online. Sunt prea multe platforme, profesorii aleg fiecare una despre care cred că ar putea să o folosească mai ușor, elevii sunt în postura de a participa la lecții pe mai multe tipuri de platforme online, ceea ce nu face decât să crească senzația de copleșire și confuzie. Nu există suficient de mult conținut pentru platformele online și sunt cronofage.

Telelecțiile făcute pe brânci nu sunt o alternativă eficientă deoarece sunt un fel de prelegeri pe care elevii nu au răbdare să le urmărească, se plictisesc și pentru că motivația lor poate fi păstrată prin interacțiune și implicare în conținut, nu doar din perspectiva unui simplu spectator.

Așadar, din mărturisirile lor, mai mult de 5 minute nu stau la telelecții. Și e normal, e în natura copiilor să trăiască mai mult în registrul principiului plăcerii și să evite ceea ce li se impune și este plictisitor, mai ales că pentru ei, Baba- Cloanța a viitorului profesional sumbru este doar așa o fantezie pe care o scot la înaintare adulții în pană de argumente atractive, vocație și pasiune pentru tot ce înseamnă învățare.

Conformismul unor cadre didactice

Conformismul multor cadre didactice este și el un obstacol în adaptarea la cerințele vremurilor.

Dificultatea de a învăța repede platformele online și efortul suplimentar pentru a crea altfel de activități decât cele ale lecțiilor clasice au ca rezultat faptul că elevii sunt bombardați cu teme, fișe, proiecte și tot felul de exerciții de realizat singuri sau cu părinții pentru ca unii profesori să-și poată justifica și față de ei și față de forurile instituționale ierarhic superioare rezistența la schimbare. Ba chiar un profesor a preferat să-și ia concediu fără plată decât să facă orele așa. Unora le este pur și simplu greu să recunoască faptul că nu știu și să ceară ajutorul.

Absența interacțiunii față în față și costurile ei

Niciun stil de parenting sau de lecție online nu are cum să înlocuiască interacțiunea față în față cu un profesor în carne și oase.

Și asta pentru că învățarea este una în primul rând afectivă. Da, prin modul în care se mișcă în spațiul clasei, prin microgesturi, profesorul trezește anumite emoții care colorează schimbul dintre el și copil. Apar simpatii, preferințe și forme de admirație sau de respingere. Abilitățile social-relaționale au mult de suferit ca urmare a absenței pe termen lung a acestui tip de expunere. Școala virtuală nu are cum să suplinească școala reală, nici măcar în țări care au o mare capacitate de digitalizare.

La nivel de interacțiune, deprivarea afectivă corelată cu absența notelor sau amenințările de tot soiul ale profesorilor cu stil autoritar au ca rezultat demotivarea copiilor.

Elevii care mai prindeau câte ceva din zbor la școală acum sunt în pericolul de a nu mai rămâne cu nimic. Este și motivul pentru care Ana crede că materia de semestrul acesta ar trebui refăcută complet în toamnă. Cei care erau interesați au mai făcut câte ceva, ceilalți elevi nu au achiziționat mai nimic. Ba chiar au uitat și ce știau.

Dificultatea de a tolera incertitudinea și teoriile conspiraționiste

Anxietatea unor cadre didactice, care nu știu cum să gestioneze viitorul incert al profesiei, ia și forme conspiraționiste de genul: e în spatele acestor decizii un plan de înlocuire a profesorilor cu sisteme de învățat online, roboți și telelecții… Evident, o probabilitate există, însă ea e valabilă pentru multe profesii în contextul actual de simplificare a vieții și automatizare la nivel mondial.

Foto: unsplash