Uneori este greu să fii mamă pentru copilul tău interior. Mi se întîmplă și mie și lui și ei și altora să avem astfel de momente de îndepărtare de ceea ce este mai vulnerabil în noi.
Și asta cu atât mai mult cu cât, în căutările unui reper, ceea ce izvorăște din adâncurile noastre este mai curând un evantai de dificultăți, unul care ne poate face vânt într-o secundă de lângă ființa aia mică care am fost și care ne caută afecțiunea și protecția în momente tensionate, de oboseală sau de cumpănă.
Cum de nu poți uneori să-ți fii alături?
Ei, desigur știi. Ai învățat de la mama ta, care a învățat de la mama ei, care la rândul ei a dus mai departe o ștafetă transgenerațională ale cărei rădăcini se pierd cu mult în istoria familiei tale.
“Imposibila ușurătate a ființei”, cum ar nuanța Milan Kundera, se ia de la părinte ca scaiul de scutecele pruncului încă de la primele forme de gângurit. Din momentul în care vocea mai mult sau mai puțin tânguitoare a copilului caută prezența mamei ca să nu plonjeze în abis și întâlnește variații ale unei neliniștitoare absențe prin îngândurare, îngrijorare sau durere…
Mai târziu, pe meleagurile copilăriei tale… această nonîntâlnire s-a repetat de fiecare dată când privirile sau atitudinile mamei păreau că mai degrabă dezaprobă sau încearcă să anuleze ce simți.
- Te-a certat când nu voiai să împarți jucăriile cu sora ta?
- S-a simțit amenințată de glasul tău de soprană în momentele în care erai frustrat/ă și țipai pentru că că nu știai cum să dai altă formă decât vocală furiei tale?
- A încercat să-ți distragă atenția de la faptul că nu voiai să mânânci ca să te forțeze să iei o îmbucătură?
- Te-a momit să porți bluza pe care o urai?
- S-a plâns că tu nu ai rezultate la fel de bune la școală ca prietena ta?
- Că ești dezordonat/ă sau delăsător/toare?
- Te-a îndemnat să nu mai plângi că și-a bătut joc de tine colegul tău, că nu merită atenția ta?
Aici poți să adaugi tu toate scenele în care, în loc să fie interesată să descopere ceea ce a simțit în mica ta scenă de viață și să-ți valideze emoțiile, a recurs la a te pedepsi, la a evita să te asculte… și la câte și mai câte comportamente prin care ai învățat poate că vocea ta nu contează, că nu e ureche binevoitoare să o asculte.
Haine mari de adulți și emoții de copii
Cu toate astea, mama ta nu avea cum să fie robot și nici perfectă. Așa a crescut și ea… Așa a știut ea și așa a putut face față responsabilităților de părinte. A fost și ea prinsă în hora unui sistem în care vocea ei de fetiță nu a fost, poate, auzită, trăirile ei nu au fost conținute… etc…
De fiecare dată când mama a eșuat cumva în a-ți întâlni nevoile profunde sau în a-ți valida emoțiile și a te ajuta să le dai o formă comportamentală nondistructivă, ai învățat și tu cu ea că nu contează ce simți.
Prin urmare, ceea ce probabil că ai simțit la un moment dat a fost că, deși păreau oameni în toată firea, mare parte din așa-numiții adulți din viața ta se fereau, evitau sau fugeau de rupeau pământul de anumite emoții, mai ales de cele de registru așa-zis negativ: furie, durere, neastâmpăr, deznădejde, disperare, neajutorare, etc.
Și o făceau fiecare cum putea: unii prin culpabilizarea celuilalt, inclusiv a ta, pentru ceea ce ei înșiși își creaseră cu mare migală la nivel de emoție, alții prin faptul că se înfășurau în activități până la epuizare.
Unii se făceau că nu aud sau nu văd ceea ce avea și de la distanță vreo legătură cu vreo formă de suferință, alții căutau să se răzbune pedepsindu-i pe apropiații lor pentru ceea ce simțeau.
În loc de concluzie…
Vestea bună este că neuroplasticitatea creierului face posibilă o formă de reînvățare. Nu oricum, ci într-un context relațional suficient de bun și de stabil, cel mai nimerit poate fiind cel terapeutic.
Da, însoțit de un substitut de părinte răbdător, blând, atent, poți să privești pe copilul care ai fost, să-l ajuți să dea glas emoțiilor tale, să facă sens din haosul devastator al pericolelor percepute pe vremea prunciei…
Și unde mai pui că nu numai că merită, dar gestul tău poate avea darul de a elibera șiruri întregi de prunci nenăscuți, copii ai copiilor tăi de presiunea de a nu simți decât după chipul și asemănarea incapacității conținătoare a adultului.
Foto: Unsplash