În momentul în care am înțeles cu toată ființa mea că sunt responsabilă pentru tot ceea ce-mi colorează existența la nivel relațional, peisajul din fața ochilor a început să se schimbe ca eliberat de o subtilă și grea povară.
Și, cred, cel mai greu mi-a fost să admit să renunț la a îmbrăca hainele culpabilizării celorlalți. Ani întregi am văzut la adulții din jurul meu diverse forme de a căuta un fel de ac al greșelii celuilalt în carul cu fân al experiențelor de zi cu zi.
Ștafeta deresponsabilizării
Dacă nu învăț poezia, se supără învățătoarea, după care mama e tristă. Evident: mi se spune, din cauza mea. Sunt un copil leneș. Dacă nu-mi fac ordine printre lucruri, da, aș putea să-i fac de râs pe ai mei când au invitați. Dacă mă joc înainte să-mi fac temele, se va alege prafu' de mine, ca în cazul lui X, care acum e un pierde vară, că n-a pus burta pe carte la timp și nu e formă mai mare de nerecunoștință pe care aș putea-o aduce atât părinților, cât și profesorilor… Hm.
Nici nu mi-am dat seama cum am inspirat până la nivel celular, atât în familie, cât și în școală, diverse forme de lepădare de contribuția personală la ce simțeam, gândeam sau făceam. Pot spune că am avut modele bune de nebunie într-ale găsirii unui țap ispășitor sau vinovat pentru ce simțeau sau nu simțeau oamenii mari din viața mea.
Da. Și mai știu acum că și ei au crescut la fel și nu făceau decât să-mi predea ștafeta, nemestecată de filtrul reflexivității. Sau al punerii în lumina îndoielii a tuturor acelor reguli de bună-creștere primite din neam.
Numai că în articolul de față voi deschide încă un fir din ghemul modului în care aceste forme diverse de deresponsabilizare ne pot influența.
Să luăm un exemplu de cuplu
Clara este acea prietenă nefericită în relațiile ei sentimentale. E imposibil să nu aveți pe cineva care să-i semene prin imprejurimile relaționale. Sau să nu fi cunoscut la un moment dat pe cineva ca ea. Pare că o urmărește un fel de blestem. Relațiile ei se termină cam în același mod. Mai devreme sau mai târziu el pleacă. Sau începe să se retragă din relație.
Lumea ar putea spune despre ea că o urmărește ghinionul. Noi însă știm că norocul și ghinionul sunt doar așa, niște găselnițe ale interpretării. Colorate de filtrul percepției. În alb sau negru.
Clara este mai mult sau mai puțin un personaj creat pentru acest articol. Prin urmare simplific anumite tușe, le îngroș pe altele pentru a sugera mai limpede câte ceva despre cum o influențează pe ea o anumită formă de deresponsabilizare pentru ceea ce i se întâmplă.
Un început cu promisiuni
Ei bine, în viața Clarei apare George. Deloc accidental, deși unii dintre noi am putea crede asta. De data asta soarta pare că i se schimbă și că a ales ceva mai înțelept. Se întâlnesc de câteva luni și el pare interesat să-i fie bine. E mai așezat decât partenerii de dinaintea lui. E atent cu ea. Încep să cred și eu, la fel ca ea, că poate a făcut un declic intern care i-a permis să se elibereze de o formă de repetiție.
Îndrăznesc să am ceva mai multă încredere. Poate că nu e nevoie de atâta psihoterapie ca să schimbi reperele lăuntrice de cuplu. Cum am făcut eu. Cu toate astea, nu pot să mă detașez de o senzație de “prea frumos ca să fie adevărat”, de fiecare dată când sporovăim la cafea despre ce s-a mai întâmplat prin viețile noastre. Dar nu-i pomenesc depre rezerva mea.
În definitiv, sunt îndoielile mele, unele dintre ele rod și ale experienței de cabinet. Mi se pare că întrezăresc printre cuvintele ei chipul idealizării, parte din orice proces de îndrăgostire, din păcate sau din fericire una care ascunde privirii realitatea cărnii felului de a fi al celuilalt.
Partenerul și chipul mamei
După care, la ceva luni după minunea acestei întâlniri care părea să fie răspunsul materializat al celor mai profunde dorințe de-ale Clarei, reîncepe povestea care era atât de cunoscută urechilor mele. Mă sună. Plânge. Vorbim. Plânge și mai mult.
Îl întoarce pe George pe toate fețele, într-o încercare de a-i înțelege comportamentul. O ascult. Am ceva antrenament în privința asta. Știu că e tot ce pot să-i ofer mai bun în aceste clipe. Chiar dacă se văicărește întruna și George pare că acaparează toate sensurile vieții și mai ales toate frazele dintre noi.
Ce se întâmplase de fapt?
Acest George, care pânâ la un punct a părut a fi aproape un personaj de film romantic sau de basm, începe să-și piardă interesul. E din ce în ce mai distant. Clara nu poate să accepte noua versiune a lui. Din prinț se transformă într-un fel de balaur cu șapte capete, rece, nepăsător. El, care părea atât de preocupat de ea la începutul relației și care făcea multe pentru a-i fi pe plac.
Da, ceea ce nu știe Clara, este că George pare a intra pe meleagurile contra-dependenței, etapă firească din evoluția unui cuplu. S-a dezvrăjit mai repede decât ea și acum încearcă să-și redobândească libertatea de fi așa cum era și înainte de ea. Durerea Clarei provine și din faptul că ea nu e încă acolo.
E ca și cum se bucura de o prăjitură bună, o savura cu toată ființa și dintr-odată nu mai are de unde să-și procure dulcele preferat. Sau drogul. Cum preferați. Cât despre durerea abstinenței… hm… vă puteți imagina cum e… sau poate știți deja…
Spațiul dintre ei
O sperie spațiul care se cască dintr-odată între ei. Simte că-și pierde mințile și, cu cât el se retrage mai mult, cu atât ea încearcă să anuleze distanța dintre ei. Disperă. Are senzația că nu poate să se regăsească fără el și că viața își pierde sensul. Și cu cât simte că influența asupra lui se diminuează, cu atât începe să-i ceară forme de asigurare, să-i reproșeze că nu stă cu ea ca altădată.
El pleacă din ce în ce mai mult, ea îi cere din ce în ce mai multe explicații. Se supără, după care se roagă de el. Dar nimic nu mai merge. El pare din ce în ce mai insensibil și o acuză că nu-i lasă spațiu să respire, că nu trebuie să dea explicații nimănui pentru ce face și că s-a săturat și de inchizitoriu și de văicăreli. În cele din urmă dă glas celei mai mari frici a ei: îi cere să se despartă.
Pentru Clara comportamentul lui e un mister. Nu se vede pe ea și nu-și poate percepe contribuția la realitatea acestei forme de respingere. Mă caută din ce în ce mai mult. Să o țin în brațele prieteniei, să jelim pierderea.
Eu știu că, de fapt, e în căutarea unui cântec de leagăn, a unui sân cald de mamă, a unui târâm al suguranței care altădată, pe când era copilă de câteva luni, a fost zguduit de cutremurul unei separări premature de mamă. A fost crescută de bunici până la patru ani.
Dincolo de chipul repetiției
Suferința ei de acum nu face decât să tragă la suprafață de firul depresiei vechi și-l deapănă într-un halucinant registru al respingerii. Ea crede că starea ei i se datorează lui George. Nu bănuiește că obsesia pentru el are un punct de plecare cu mult mai vechi.
Se întâmplă frecvent ca femeia să fie prinsă în ițele a ceea ce în psihologie se numește iubire preoœdipiană. Adică să caute mai curând o mamă bună în partener.
Mai ales dacă este un ex-copil crescut cu o absență timpurie de brațe calde, legănânde, liniștitoare. Ori, paradoxul este că niciun bărbat nu poate îndeplini această funcție maternă. Dar aici este o poveste lungă. Despre care poate voi mai scrie.
Asta nu înseamnă că George nu poartă și el în ființa lui istoria unui dezechilibru în relația cu mama lui. Relațiile sunt cât de cât simetrice. Chiar dacă e uneori dificil să descoperim asemănarea. Putem bănui, din modul în care se scrie dinamica dintre ei, că George a avut o mamă care i-a înghițit spațiul, l-a sufocat cu posesivitatea ei. Ea a avut prea puțină prezență maternă la vremea primelor tânguieli, el a avut prea multă.
Celălalt: între chip real și proiecție
Dacă ar trece conștient prin relație, și Clara și George ar avea șansa să crească întru maturitate emoțională. Dar cele mai multe cupluri nu o fac și își refuză astfel șansa de a se cunoaște într-un mod profund. Cât să nu găsească pe aceeași Clara sau pe ceilalți George la infinit. Ca într-un coșmar.
Pentru mine este din ce în ce mai limpede că George e la un pas de exit relațional și Clara nu vrea să-l lase să plece. Îl roagă să rămână. Over and over again. Nu-și dă seama că în felul acesta se lasă pe sine deoparte, într-un gest de abandon intern al copilului în suferință din ea.
De la care-și întoarce privirea. Și pe care aproape că-l lasă să plângă neconsolat în timp ce-l strigă pe el să aibă grijă de ceea ce e mai vulnerabil în ea. Ca să nu simtă atât de pregnant durerea de a fi singură. Hm. Unde mai pui că, în felul acesta nu percepe nevoia lui vitală de spațiu și îl împinge inconștient să se îndepărteze mai mult de ea.
E din nou fetița în povestea cu mama, fără să știe conștient. Pe mama ar vrea să o implore să rămână. La fel și el, când ea începe cu insistențele. E în povestea cu mama lui în care spațiul de respirat era aproape inexistent. Doar că, acum, spre deosebire de atunci, când nu avea ce face, poate să-și revendice acel spațiu altădată inexistent.
Clara nu-l vede pe George. George nu o vede pe Clara. Clasic în majoritatea cuplurilor, am putea spune, poate cu mici excepții, ale celor care vor să știe ce sunt tentați să joace. Și în ce filme sau piese de teatru de semnătură personală. Clara și George se invită să intre în rolurile care le sunt familiare, reiterează atmosfera infantilă ca și cum ar avea un indigo intern. Sunt prinși în repetiție. Și rescriu aceleași dureri. De a nu fi văzuți, auziți. De a nu primi ceea ce au nevoie. De a nu ști cum să ceară ce au nevoie. De a se învinovăți reciproc pentru faptul că nu-și pot fi alături într-un mod vindecător.
În loc de concluzii
O prietenă cu mai puțină experiență terapeutică decât mine i-ar putea sugera Clarei să se despartă, că nu e bine să se agațe de el așa ca și cum viața ei s-ar reduce doar la George: “lasă fată, ca el mai sunt mulți. Nu te mai gândi, fată la el. Nu merită. E un idiot. Lasă-l naibii. Hai la film, hai să ieșim. Îți va trece. O să vezi, va fi bine până la urmă.”
Ori, noi știm miezul impasului intern ar rămâne neatins în felul acesta. La fel și dependența sau complexul ei de inferioritate. Mai mult, putem să speculăm și un alt inconvenient. Doar dăm cu zarul probabilităților, nu? În cazul în care Clara nu ar putea să ia de bun sfatul prietenei și ar continua cu încercările de a-l convinge pe George să-i mai dea șanse sau să revină în viața ei, hm… cam care credeți că ar putea fi reacția prietenei?
Ei, ar putea să ajungă să simtă câte ceva din neajutorarea Clarei sau o doză considerabilă de emoții din registrul incompetenței, nu? Iar Clara, da ea, s-ar trezi și mai mult în capcana unui “orice aș face, nu reușesc să-i mulțumesc nici pe Geoge, nici pe prietena mea. Îi îndepărtez de mine. E ceva în neregulă cu mine.”… Ne oprim însă aici cu dacă și cu parcă…
Poate Clara este o fată curajoasă și, după câteva eșecuri sentimentale, se dumirește că este responsabilă pentru ce alege să facă din poveștile cu George. În definitiv ea l-a găsit și vede bine că nu toate femeile îl întâlnesc pe George sau copiile lui. Da. În istoria cu George este vorba despre ea. Așa că ia în calcul o formă de psihoterapie. Care să o ajute să-și apropie fața de sugarul în durere din ființa ei.
Nu se schimbă nimic. Deși este de acord cu prietena ei, rămâne în același punct. Face ce face și se întoarce la el. Îl sună, îi scrie, se roagă să fie împreună încă puțin. Prietena ei se simte din ce în ce mai depășită- incompetentă și plină de resentimente. Prietenii încep să o certe că nu-l lasă. Ea ajunge să creadă că nu e în stare să-și mulțumească nici prietenii, nici familia, nici iubitul.
Foto: Unsplash