Zilele astea au înflorit curcubeie peste București. Am surprins și eu două arcuindu-se perfect simetric deasupra caselor și copacilor din cartierul în care locuiesc.
Nu erau nici prea apropiate, nici prea îndepărtate unul de altul. Păreau într-o bună armonie și își nuanțau reciproc poezia. Se asemănau și erau totuși diferite. Unul dintre ele era ceva mai dramatic prin intensitatea culorilor, celălalt îl acompania cu o mai mare discreție pe primul. Și, cum se întâmplă adesea, își ițiseră frumusețea, dinspre cer spre pământ, la scurt timp după ploaie. Cerul cunoașterii de sine și pământul condiționărilor, am putea spune, dacă ne-am juca nițel cu perspectivele psihologice sau cuvintele.
Am putea spune că, în lumea lor, a curcubeielor, după ce au trecut prin furtuni, ele au învățat să fie unul cu altul și să se potrivească în peisajul devenirii lor.
Unii oameni se întâlnesc doar pentru a descoperi că atracția care i-a adus împreună poartă înscrisă în sine, și ascunsă inițial de privirea conștientă, amintirea unor vechi dureri.
Durerea de a nu fi văzut, auzit și acceptat așa cum ești. Cu ceea ce ești tu sau crezi că ești. Cu vulnerabilitățile tale, cu ezitările tale, cu fricile tale, cu rușinea și vinovățiile tale. Sună familiar, nu?
Câte ceva despre Denisa
Ca mulți alți oameni pe care-i cunosc, Denisa își dorea apropierea de bărbați, relații hrănitoare și profunde și în același timp îi era frică de intimitate. Doar că partea a doua a formulării de dinainte nu o știa despre sine.
De fiecare dată când începea o relație sentimentală, spera că de data asta va fi și cea din urmă și că, dacă-i va surâde norocul, va îmbătrâni lângă el, vor crește împreună un cuib împlinitor și poate un copil. Deja sună prea idealist, nu?
La fel s-a amăgit și când l-a întâlnit pe Florin.
El era mai degrabă liniștit, așezat, la locul lui. Îi plăcea să citească, avea preocupări intelectuale, era mai rezervat în interacțiuni. Era exact genul ei de bărbat. Misterios, cu o privire în care se întrezăreau adâncimi nebănuite, departe de superficialitatea zgomotoasă a unora dintre cei care o curtau.
L-a cunoscut la aniversarea Sofiei, una dintre fostele ei colege din liceu. Fuma o țigară pe balcon și tocmai îl provocase Dan la o conversație despre ultimele pelicule românești. A intrat și ea în hora părerilor.
De multe ori s-a gândit la momentul de atunci. L-a răsucit ruminator pe toate fețele. Dar mai cu seamă a rebobinat ce a urmat după. Invitația pe care i-a adresat-o de a o însoți câțiva pași în drumul spre casă, dacă dorește, mai ales că descoperise că stăteau doar la vreo 4-5 străzi distanță. De-ar fi intuit atunci cum se pregătea să-și depene firele scenariului ei de viață sau al condiționărilor infantile încă o dată… Așa cum ne-o facem cu toții. În încercarea de a ne aduce echilibru prin relațiile de cuplu…
La început de relație se făcea cam așa, exact ca în basm: părea atent la dorințele ei, nu o refuza dacă-l ruga să vină pe la ea, împărtășeau impresii despre cărți și emisiuni, se plimbau ore în șir prin Herăstrău.
Denisa era în culmea fericirii. “În sfârșit, am găsit un băiat bun. Aproape că nu-mi vine să cred” numai că… vraja a durat vreo șase luni. Timp în care ea a părut să nu observe mai nimic din semnalele care, dacă nu ar fi fost implicată afectiv, ar fi pus-o pe gânduri.
Neobservate au trecut: lipsa lui de inițiativă, faptul că mai curând nu o refuza, decât să propună el activități pe care să le desfășoare împreună, că tresărea sau ridica imperceptibil din sprâncene în momentele în care îi strecura câte un: “cum vrei tu, draga mea”. Sau că mama lui îl suna de vreo cinci ori pe zi. Să-l întrebe ce face. Doar era unicul ei fecior, nu?
Început de furtună relațională
Cum nu a remarcat nimic din toate aceste aspecte pe care, cu puțină frunză de trifoi terapeutică le-ar fi observat mai lesne, Denisa a fost complet luată prin surprindere de: “știi, draga mea, m-am mai gândit, tu ești o fată bună și meriți pe cineva mai potrivit lângă tine. Nu vreau să suferi. Ori, eu nu am cum să-ți ofer mare lucru. Nu are legătură cu tine. Așa sunt eu. Sunt profund defect și inadaptabil. Cred că ar fi mai bine să luăm o pauză.”
Ploaia care începe să curgă în spațiul căscat brusc între ei și mai ales în “proiectul de viață împreună” al Denisei include: un fel de trasu’-mpinsu’ relațional: Denisa cere lămuriri, plânge, se lamentează, acuză, se zbate, reproșează, încearcă să-l convingă să se răzgândească și să anuleze astfel prăpastia ivită între ei, el se retrage tot mai mult… după care…
El mai răspunde la câte un telefon sau mesaj doar ca să repete că îi pare rău, că nu a vrut să o dezamăgească, dar că așa e el, profund nefericit, confuz, incapabil să se înțeleagă și “să facă fericită o femeie”.
Câteva interogații care ar putea să o ajute pe Denisa să se cunoască prin relația cu Florin
- Ce anume încerc să evit să simt în momentul în care încerc să anulez distanța ivită între noi?
- Când și în relație cu cine am mai simțit ceea ce am aflat că evit să simt prin răspunsul la interogația de dinainte?
- Cum pot crește toleranța față de frica de a simți ceea ce evit să simt nerespectându-i “Nu-ul”?
- De cine anume îmi amintește Florin prin refuzul lui?
- Care cred că e nevoia frustrată de comportamentul lui și în relație cu cine din copilăria mea am mai trăit asta?
- Care au fost primele mele repere despre cuplu? Cum aș descrie relația de soț- soție dintre părinții mei?
- Ce aspect din mine și pe care nu îl pot tolera îmi reflectă Florin?
- Dacă privesc tendința mea de a anula distanța dintre noi ca pe o soluție mai veche pentru o durere la fel de veche și copleșitoare, despre ce ar fi vorba oare?
- Către cine se îndreaptă nevoia mea de conexiune prin ceea ce simt în relație cu el?
- Cine nu a putut cuprinde și nu a putut răspunde la frica mea de a rămâne singură cu durerea mea? Din ce motiv oare?
Câteva interogații care ar putea să-l ajute pe Florin să se cunoască prin relația cu Denisa
- Cui din copilăria am nevoie să-i spun “Nu” prin relația cu Denisa și ce anume am resimțit ca fiind prea mult?
- Ce fel de frică mă împiedică să spun ce-mi doresc?
- Ce anume încerc să evit să trăiesc prin refuzul de a-i arăta Denisei când ceva e prea mult pentru mine sau nu sunt de acord cu propunerile ei?
- Ce beneficii am din acest tip de evitare?
- În relație cu cine am învățat că dacă exprim refuzul, celălalt ar putea fi distrus de atitudinea mea?
- Care sunt strategiile pe care le-am deprins pentru a face față tendințelor posesive și în relația cu cine?
- Ce aspect din mine și pe care nu îl pot tolera îmi reflectă Denisa?
După cum bănuiți deja, Denisa a crescut într-o familie în care a perceput-o pe mama ei ca pe un fel de cocoș care le face pe toate și se plânge întruna de câte are pe cap, în vreme ce tatăl ei era un fel de copil retras, neimplicat, pasiv, dar blând și bun ca pâinea caldă.
Florin a crescut cu o mamă extrem de posesivă, care a găsit o mai mare satisfacție în relația cu el decât în cea cu neisprăvitul de soț, “un cartofor și un pierde vară”, după spusele ei pline de năduf.
Prin relație, atât Denisa, cât și Florin caută un fel de soluție la familiarul dureros al copilăriei lor.
Copilă fiind, Denisa a fost lăsată de multe ori să se călească prin plâns de către mama ei, iar Florin a resimțit adesea că nu are spațiu să respire în relație cu mama lui.
Amîndoi au învățat devreme, în relațiile cu mamele lor, că trăirile lor nu contează.
Denisa a crescut cu teama că, mai devreme sau mai târziu, se va trezi singură cu emoțiile sale copleșitoare.
Florin a crescut cu teama de a-și pierde granițele în relații, de a fi sufocat de nevoile celuilalt.
În loc de concluzii:
Relațiile noastre sunt o oglindă a atașamentului primar și al punctului în care ne situăm pe axa maturizării.
Pentru mulți dintre noi apropierea a însemnat și durere, părinții noștri încercând să-și rezolve la rândul lor, prin noi, propriile suferințe de copii.
Dacă apropierea nu a corelat cu “sunt în siguranță să mă exprim, emoțiile mele sunt primite și își găsesc liniștire în brațele mamei sau ale tatălui meu”, atunci e posibil să fi învățat să renunțăm la ceea ce suntem sau simțim pentru a nu fi respinși și, implicit, pentru a supraviețui.
Așa se naște sinele fals și tocmai acestui aspect vom fi tentați să-i căutăm alinare în relațiile sentimentale sau de prietenie.
Traversarea conștientă a relațiilor poartă cu sine un dar de întregire. Doar în felul acesta ne putem deschide către a oferi și primi iubire.
Foto: unsplash