Pe vremea când eram de grădiniță, unii adulți din viața mea aveau un fel de obicei de genul: se raportau la unele comportamente de-ale mele ca și cum ar fi fost un fel de buruieni care ar fi fost cazul să dispară din grădina celor șapte ani de acasă.
Da, nu puteam să sar peste pieptănatul părului ud, deși se încâlcea destul de tare. Nu aveam voie să nu spun mulțumesc după ce vreo vecină binevoitoare îmi dădea câte o jucărie. Și mai cu seamă să nu țip în caz de frustrare. Decibelii ridicați erau excluși. La fel ca și rochițele pătate.
Că încercau să mă convingă să le smulg din manualul meu de funcționare, nu e de mirare, dacă mă uit bine acum în urmă. Aveau și ei fricile lor și voiau să-mi pună limite. Că, uneori în loc de limite, întâlneam umbre ale autorității sau ale lupului moralist- personaj care mi-era tare antipatic, asta e altă poveste. Se întâmpla mai cu seamă în momentele de oboseală, stres sau anxietate ale celor mari și atunci stările lor, scăpate de sub controlul rațiunii, îi făceau să-și dezăgăzuiască nemulțumirile asupra mea.
Oricum, ce înțelegeam eu când mi se spunea că o fată binecrescută nu face A, B, C, D- era că e musai să mă schimb dacă vreau să am viață bună cu mama, educatoarea, mătușa și alte făpturi care mi-au populat meleagurile copilăriei. Cu tata lucrurile erau mai relaxate. Din fericire.
Așa am învățat să anticipez cam ce se așteaptă de la mine să fac pentru a avea bună pace relațională. Acolo pe unde se putea, că uneori mi-era imposibil să nu trag de coadă pisica aia curioasă care-mi torcea uneori pe dinăuntru și mă îndemna să fac anumite lucruri pe ascuns sau să încerc fie ce-o fi să mă furișez și să mai iau vreo două ecleruri din cămara unde le ținea pitite mama.
Așa am aflat că pisica nu moare din cauza curiozității, ci află lucruri interesante despre ea și despre ceilalți.
Însă, într-o formă narativă, de abecedar al obiceiurilor mele afective și comportamentale, am putut să le pun abia după anii de analiză când, întinsă pe canapea, încercam să mă dumiresc cine sunt eu dincolo de ce au încercat adulții semnificativi ai copilăriei mele să facă din mine.
Ei, în raport cu analistul meu, își mai făceau simțite prezența când felina curioasă, dornică să exploreze cât mai liber zările încă necunoscute ale firii, când un fel de iepure fricos, fără încredere că ar putea să ia deciziile potrivite.
Iepurele ăsta era mic, îi era frică de respingere și mai ales de greșeli și consecințe catastrofice de toate neamurile și cum își ciulea urechile în mine, nu știam cum să i-l arunc în brațe analistului prin: “Și cum credeți că aș putea proceda în situația asta?”
Teoretic, știam că îl invit să-și asume responsabilitatea pentru alegerile mele ca să pot ulterior să-l transform într-un fel de țap ispășitor al eșecurilor, însă nu mă puteam abține.
O parte din mine voia să fie copil. Pe durată nedeterminată. Să aibă grijă cineva de mine, să-mi descâlcească șuvițele întortochiate ale vieții, să-mi taie legăturile care mă împiedicau să merg mai departe, sau pe care le simțeam așa. Și, mai ales, să nu fie nevoie să-mi asum mai nimic pe sub soarele pitic al conștiinței de sine.
Da, de s-ar fi lăsat dus de valul tentației de a-mi da sfaturi, în caz că ideile lui s-ar fi dovedit post-factum a nu fi tocmai bune pentru mine, aș fi putut să-i spun: “Din cauza ta s-a întâmplat asta! Nu mi-ai spus tu să…? Eu nu am făcut decât să urmez…” Avem aici și un indiciu de sursă a reproșurilor.
În loc de concluzii:
Ca oameni, oscilăm între nevoia de siguranță și cea de libertate, în dozaje diferite, în funcție de modul în care ne-am adaptat la capacitatea mamei/substitutului de mamă de a se acorda sau nu cu nevoile noastre profunde.
Dacă avem o bază de siguranță mai puțin trainică, este posibil ca relațiile noastre să stimuleze cu mai multă ușurință deficitul de susținere și sprijin pe care l-am trăit în primii ani de viață. Aici este tentația cea mai mare de regresie către a-i cere altuia să aibă grijă de noi prin sfaturi despre ce și cum să facem.
Descoperirea de sine presupune și distrugerea reprezentărilor cu privire la ceea ce ar fi vrut părinții să fim sau să devenim, implicit a sfaturilor primite de la ei, proces dureros, însă necesar maturizării noastre.
Foto: unsplash