Într-una din zilele trecute, ochii mi-au fost atrași ca de un magnet de o blănoasă gri, tolănită la umbra unei mașini. M-am apropiat încet, atentă să văd dacă mă tolerează în spațiul ei. Mi-a aruncat îndărăt una dintre cele mai senine priviri albastre, și-a întins cu un fel de scuturat un picior și, cum nu a părut să fie deranjată de prezența mea, am dat să o mângâi.
Au urmat câteva minute de tandrețe pisicească, tors și un fel de dispoziție jucăușă de ambele părți. Aproape că nu mă puteam desprinde, să-mi văd mai departe de cale. Am plecat cu o impresie care m-a urmărit câteva zile: da, animalele, chiar și la vârsta adultă sau la bătrânețe, nu renunță la hârjoană. Cum o facem noi, oamenii, care creștem cu zeci de mesaje de natură să întărească o prematură inhibiție a jocului. Din păcate.
“Stai cuminte! Fii atent! Ce te tot foiești așa! Nu te mișca de aici! Lasă joaca și treci la lecții! O să-ți mănânce câinii din traistă dacă nu asculți și nu înveți! Fetițele cuminți nu… Potolește-te! Ți-am zis să stai locului!”
Sunt doar câteva exemple prin care adulții, copleșiți poate de responsabilități, stresați, obosiți și pentru a-și face viața mai ușoară, încearcă să limiteze manifestările de tip Duracell ale mogâldețelor.
Ori, copilul sănătos e creativ, jucăuș, curios să descopere lumea și obiectele ei și are un fel de sensibilitate înnăscută în a simți ce trăiește adultul. La care se adaptează cum poate și după natura firii sale: unul poate renunță la tentațiile exploratorii ale făpturii sale mici și-i face pe plac omului mare, altul poate e ceva mai rebel, cu toate riscurile.
Ceea ce vreau să spun tuturor adulților care se simt amenințați de copilul-titirez, aparent de nestăvilit în dorința sa de a descoperi lumea și obiectele ei, este că jocul și spontaneitatea sunt sinonime cu elanul vital. Da. Mai mult joc, mai multă creativitate și, implicit, mai multă viață.
Nu o să mă opresc însă aici.
Când copilul nu se joacă natural cu fiecare moment liber pe care-l are, înseamnă că percepe mediul înconjurător ca fiind nesigur.
Da, copilul de patru ani care se duce de zece ori la mama, nu se poate dezlipi de ea nici pentru 10 minute să se bucure de interacțiunea cu alți copii de vârsta lui, îi reflectă mamei câte ceva din propriile ei anxietăți. Spre care ea ar putea să-și îndrepte privirea și să le caute sensul.
La fel și cel care nu simte că are spațiul să-l certe pe părinte când acesta din urmă îi pune o limită fermă (nu e plăcut să renunțe la ce-i place pentru ce crezi tu că ar fi cazul să facă, el trăiește până la pubertate după principiul plăcerii).
Da, copilul care îți poate spune fără frică: “Ești rea! Te urăsc! Nu-mi place de tine!” este, cel mai probabil, unul care se simte în siguranță să se exprime și atunci, pot bănui, ești un adult căruia condiționările copilăriei sale nu-i sunt cunoscute și asta-l ajută să fie mai asumat.
Ca o consecință, de-a lungul timpului, dacă mediul în care crește e perceput ca nesigur, copilul poate pierde conexiunea cu aceste stări naturale ale ființei lui.
Se poate închide în el, rigidiza, jocul lui explorativ poate îngheța. Ori, tu nu vrei asta pentru copiii din împrejurimile tale, nu?
Și tu ai, desigur, momente în care copilul tău interior se simte în nesiguranță în prezența altor adulți și e tentat să se retragă, să se ascundă, să-și revendice drepturi care de care mai imature, să țipe, să lovească și cine știe câte și mai câte moduri de a face față situației.
În psihologie asta se numește “a pune în act”. De exemplu, dacă învățătoarea te-a umilit în fața clasei și se întâmplă ca acum vreun coleg de-al tău de la job să vorbească despre o presupusă greșeală de-a ta în fața celorlalți, iar tu reacționezi prin a ridica tonul sau a-l jigni, asta înseamnă că ai pus în act, ai luat observația lui personal, l-ai confundat cu învățătoarea și ai făcut în relație cu el acum ceea ce prichindelul din tine nu a putut la școală.
Vestea bună este că în felul ăsta ai șansa de a privi cu lupa modul în care te-ai adaptat la stângăciile adulților copilăriei tale și, da, nu e târziu să-l ajuți pe micuțul/s-o ajuți pe micuța din tine să se exprime într-o manieră mai puțin defensivă. Și să se joace mai mult. Cu nuanțele cuvintelor și ale percepției, cu sensurile clipei…
Foto: unsplash