S-a oprit în mijlocul străzii. I-am întâlnit căutătura pentru o fracțiune de secundă. Sistemul meu perceptiv a dat să decodeze rapid ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine de arici speriat. Încerca să evalueze, cred, dacă reprezint un pericol sau nu. Mi-am încetinit pașii și mi-am gândit un mic ocol, mai ales că de la distanță se vedea deja o mașină apropiindu-se.
În momentul în care mișcările mele au devenit mai lente și am cotit-o ușor spre dreapta, blănoasa vărgată s-a relaxat, apoi și-a văzut liniștită de drum.
Ce s-a întâmplat oare?
Speculez că nu toate întâlnirile felinei cu oamenii au fost experiențe plăcute pentru ea. La fel ca și pentru mine.
Cu unele făpturi bipede nu s-a simțit în siguranță și a avut motive, desigur. Tot la fel ca și mine.
Cum suntem amândouă posesoare de neuroni oglindă, i-am simțit sperietura prin expresia din ochi, postura corporală- pe punctul de a o lua la sănătoasa și botul oarecum încleștat.
Așa, și?
Ați putea să mă întrebați. Faptul că am devenit conștientă de ce trăiește și am ales să țin cont de asta face una dintre cele mai mari diferențe ale unei întâlniri. Ale comunicării și ale spațiului relațional. Nu numai cu animalele Bucureștiului.
Cum așa?
A existat, în primul rând, un fel de schimb de informații de la creier emoțional (creier reptilian și sistem limbic) la creier emoțional. Al pisicii și al meu.
După care, lobii mei frontali, atenția și prezența, mi-au permis să găsesc o soluție prin care să liniștesc spaima pisicii.
Un fel de: nu am de gând să-ți fac nimic, vreau doar să trec în siguranță strada, la fel ca și tine. Așa că am mărit distanța, am lăsat privirea în jos și am încetinit ritmul pașilor. A fost suficient. Cred că nu era un exemplar prea traumatizat, să aibă nevoie de mai multe asigurări ale bunei mele credințe.
Dacă ar fi fost sub influența unor forme profunde de abuz, poate că sensibilitatea exarcerbată ar fi luat forma fie a înghețului în mijlocul străzii până treceam cu totul, fie a fugii în ciuda gesturilor mele de prietenie, sau, poate, ar fi sărit să mă zgârie.
În relațiile interumane am putea numi o astfel de atitudine respect față de spațiul meu și al celuilalt.
Numai că, de cele mai multe ori,
perturbările timpurii ale sistemului nervos central (creier reptilian și limbic, de altfel primele care se dezvoltă și la om) distorsionează percepția asupra realității și ne aruncă pe terenul minat al supraviețuirii chiar și când nu suntem într-un pericol real.
Atunci capacitatea reflexivă este pusă pe pauză. La fel și neocortexul. Și reacționăm disproporționat. Ca și cum am fi în povestea cu drobul de sare.
Și ce înseamnă perturbări timpurii ale sistemului nervos central?
Foarte simplu și în același timp complex:
dintr-un motiv sau altul, nu ne-am simțit în siguranță în cuibul mediului parental.
Din motive care le aparțin, părinții noștri nu s-au putut acorda nevoilor noastre profunde de conexiune și de a fi acceptați cu senzațiile și emoțiile noastre, atât cele bune, cât și cele considerate a fi de registru negativ.
Concluzie:
Așa că punem și noi în scenă acum tot un fel de: nu pot fi eu însămi/însumi și să pot păstra și conexiunea cu tine în același timp. Dacă sunt eu însumi, tu te simți amenințat sau invers. De fapt, nu e loc să fiu și eu și tu și să negociem ce este confortabil și pentru mine și pentru tine.
Fără sacrificii de genul: ca să păstrez relația cu tine, renunț la ce sunt eu. Și tot felul de variații pe tema. Pentru care avem timp, da, avem timp de o viață să ne scăldăm în apele uneori mai tulburi, alteori mai limpezi ale cunoașterii de sine și să ne oferim șansa de a crea un fel de tors existențial mai autentic.
Foto: Unsplash