Cine nu și-ar dori să aibă dar de brațe liniștitoare în primul rând pentru bebelușa sau bebelușul său intern?
Da, cum ar fi ca, la ceas de scâncet de țânc lăuntric, îmbrățișatul interior cu vorbe calde și blânde să răsară și el, la fel de spontan ca laptele cu gust de vanilie din sânii mamei în primele luni de viață.
Că, deh, dacă leagănul prezenței tale calde îți aduce alinare în momente de criză existențială, atunci clar, din sacul tău plin de conținere poți oferi și altora. Pe bune.
și asta pentru că un lucru e știut și de mine și de tine și de oamenii de știință:
capacitatea de autoreglare emoțională nu e la îndemâna oricui.
Cum așa?
Pentru mulți dintre noi, mama, din rațiuni care au ținut de propria ei istorie copilă, nu s-a putut acorda în primele șase-opt luni de viață nevoilor noastre cele mai profunde de susținere și îngrijire. Sau dacă a făcut-o într-o primă etapă, cine știe dacă a simțit ulterior nevoia noastră de spațiu de respirat și de hoinărit cu privirea și cu ființa pe coclaurile pline cu jucării ale camerei și ale interacțiunii exploratorii cu alți copii.
Poate a căutat să ne fie alături, dar lăcomia noastră de prezență necontenită, zi și noapte, a trezit și în ea terori mai vechi, nedeslușite.
Sau poate i-a fost atât de frică să nu greșească, încât, de la un punct încolo, s-a transformat într-un fel de polițai care a trimis la închisoare cea mai mică tentație de-a noastră de a testa culoarea și substanța lumii din jur.
Și cine știe dacă a simțit că primește suport de la cei apropiați ei… Că simplu n-avea cum să-i fie.
Și simți și tu acum gustul acelui cât de simplu și natural i-a fost să te liniștească și apoi să asigure un spațiu în care să poți învăța să recurgi și tu leacurile alea ale ei de alungat toți balaurii fioroși ai lumii.
Porți cu tine, la nivel celular, urmele capacității ei de a te alina în momentele de disconfort.
Ea se manifestă în senzația aia că lumea e un loc periculos și că nu ești în siguranță printre oameni.
Și ce mă fac dacă nu am primit de la mama mea acest dar de liniștire?
Ei, nu e timpul pierdut pentru a-l inventa sau crea printr-o relație cu potențial tămăduitor, fie că este una de psihoterapie, fie cu un partener/ă sau un/o prieten/ă iubitor/toare.
Neuroplasticitatea creierului îți este aliat aici. Da. Te poți dezvăța încet- încet de drobul de sare și poți adăuga un vârf de încredere în resursele tale de a face față momentelor furtunoase ale vieții.
Cum îți dai seama că el/ea te poate susține să faci acum pași de bebeluș/ă înspre capacitatea de autoliniștire?
În primul rând, nu se panichează când te vede că ți-e greu și nici nu încearcă să-ți distragă atenția sau să te repare ca pe o păpușă stricată.
Poate sta cu tine și cu emoțiile tale, fără să le ia personal sau să dea vina pe tine că simți ce simți și nu faci nimic să te schimbi. Devine mai degrabă curios/curioasă să descopere ce se întâmplă în universul tău interior.
Te ascultă, fără să judece trăirile tale ca și cum nu sunt ce ar trebui să fie în interiorul tău.
Așa încep minunile capacității de autoreglare emoțională. În prezența cuiva care este o dovadă vie a conținerii de sine. Și pentru că o are, știe cum să recurgă la ea și o poate oferi.
În loc de concluzie:
Cu cât un om este mai matur emoțional, cu atât va avea mai ușor acces la o atitudine de mamă bună, cu voce caldă și blândă față de sine în momentele grele.
Foto: Unsplash