Pe vremea când eram mică, unii adulți aveau un obicei pe care îl uram cu toată ființa. Mi se zbârlea pielea pe mine, la propriu, atât de puternică era reacția mea. Una de respingere viscerală. Și pe care o simțeam în tot corpul.
Se întâmpla mai degrabă în prezența mamei. Din păcate. Când era tata prin preajmă, nu prea îndrăzneau. Din fericire. Dar ea, ea era genul acela de femeie sociabilă și în același timp oarecum timidă.
Genul despre care majoritatea cunoscuților ar fi strecurat un “drăguță, plăcută, atentă să nu deranjeze și să nu fie arătată cu degetul”. Mai ales când era vorba despre modul în care înțelegea să mă crească pe mine.
Despre ce gest era vorba?
Nici nu apuca mama să mă cheme de la joacă sau de pe unde mă aciuasem, să mă prezinte cui se nimerea pe la noi, că mă trezeam cu două degete butucănoase și mari în dreptul nasului, să mă strângă și mă tragă de el. Și nu s-a întâmplat doar o dată. Uneori mă trezeam cu asta și pe stradă, când mă lua mama cu ea cine știe pe unde și ne mai întâlneam cu vreun vecin sau vreo cunoștință de-a ei.
E adevărat, nu făcea oricine asta. Era o anumită categorie umană care se deda la astfel de “tandrețuri” ieftine, de tarabă, dacă e să le numesc delicat. Cert este că, după două- trei astfel de întâmplări, am devenit, nolens-volens, un fel de “profiler”.
Începusem să dibuiesc pe cei care ar putea să se apropie de mine în felul ăla după alură, privire și rânjet. Și mă trăgeam în spate de cum se aplecau spre mine. Și dacă insistau, o făceam și mai dihai. Cu mai multă obstinație. Fie mă ascundeam după mama, fie zburam în direcția opusă. Cât să se facă ea roșie ca racul și să mai aud câte un:
— Ce-i așa sălbatică, fiică-ta asta! Că nu-i fac nimic!
Mama se făcea că nu aude, înghițea în sec și mă ruga să revin sau să nu mă îndepărtez prea tare. Evident, era vorba de fiecare dată despre faptul că am un nas mic și cârn și că nu se puteau abține de drag. Și da, ei erau inocenți și bine intenționați, vezi, Doamne!
La mine era vina. Cu mine era ceva în neregulă. Stânjeneala ei de atunci o simt și acum, după ani în care am putut să văd mai limpede ce lipsea în astfel de momente ca să mă simt în siguranță. Protejată.
Un fel de consecințe de imagine corporală:
Nici nu știu când am început să mă privesc în oglindă și să exercit asupra nasului două forme de presiune:
- apăsam pe el să încerc să-l îndrept;
- trăgeam de el, sperând că voi reuși să-l lungesc.
O parte din mine credea că, dacă se schimbă forma nasului meu, asta m-ar scuti de astfel de forme de atenție nedorită. Și că nu pot să stau așa, ci că e ceva ce aș putea face în privința asta, nu?
Ce a lipsit atunci?
Chiar dacă am reușit, copilă fiind, să identific niște strategii de a evita atingerile de tipul ăla, ceea ce a rămas dureros cu mine mulți ani de atunci încolo a fost incapacitatea mamei de a le pune o limită fermă. Și de a-mi da și mie în felul acesta permisiunea de a spune “Nu” în astfel de situații.
Da, ce mult ar fi însemnat să pot auzi de la ea:
— Fiicei mele nu-i place să o strângeți de nas. Nu e sălbatică. Pur și simplu nu-i place, așa că vă rog să vă abțineți.
În loc de concluzii:
Copilul are dreptul să refuze să fie atins în moduri care nu-i plac, excepție făcând doar situațiile medicale sau cele de igienă corporală.
- Mulți adulți pretind copiilor să aibă un mai mare control al impulsurilor decât pot ei înșiși să aibă. Ei par a fi blocați la un stadiu infantil de dezvoltare emoțională și funcționare;
- Copiii, având lobii prefrontali insuficient devoltați, nu se pot conține când emoțiile și senzațiile corporale asociate lor sunt foarte intense. Ei au nevoie în acest sens de prezența unui adult care să-i ajute să-și liniștească trupul și să modeleze comportamente nondistructive față de ei înșiși sau față de alții;
- Reacția imediată a copilului la gestul sau comportamentul adultului dezvăluie multe despre modul în care trăiește experiența de a fi cu el. Pentru cine are urechi să audă, curiozitate să descopere și ochi să vadă;
- Cele mai multe forme de traumă au ca punct de plecare senzația celui în cauză că supraviețuirea lui este în pericol și că nu are cale de ieșire: nu poate fugi sau nu se poate lupta;
- În cazul în care a fost supus unor forme de abuz, vindecarea celui mic va depinde de asigurarea unui mediu în care să poată descărca ceea ce a trăit ca intolerabil la momentul desfășurării incidentului traumatic. Adică să poată duce până la capăt acțiunea imposibilă atunci.
Foto: Unsplash