Nu știu alții cum sunt, însă eu încă tresar la o imagine pe care mama obișnuia să mi-o împărtășească. Se făcea că eram foarte mică, o bebelușă de câteva luni. Și, vezi doamne, una dintre tradițiile de crescut copii spunea cam așa: leagă făptura gânguitoare fedeleș, înfășoar-o ca pe un vierme de mătase naturală în țesătura de borangic. Cât să fie la adăpost și de mișcări naturale și de picioare strâmbe. Că așa i-au spus și bunica și mătușa… și un întreg ciopor de femei. Numai că, iată: la un moment dat, mama observă un detaliu care o face să arunce la coș înțelepciunea nemestecată care se propagă din generație în generație.
Momentul reconstruit de imaginația mea arată cam așa: eu dormind, cu sânge pe obraz. Vă puteți închipui sperietura mamei. Care dă să se năpustească să mă protejeze prin a mă lua în brațe. După care vede… că am reușit să-mi eliberez o mânuță din strânsoare și cu ea, într-un prim gest criminal, am executat fără milă un țânțar. Sau țânțăroaică. În fine. După plac sau studii științifice.
Mama învață din experiență să pună la îndoială pe “așa se face”
Urmările sună cam așa: mama se luminează și începe să râdă. Mă eliberează din strânsură. Lasă experiența să-și scrie o nouă învățătura în celulele ei de părinte. Își asumă riscul de a explora ce se întâmplă dacă mă lasă mai liberă. Pune la îndoială ce i s-a spus. Că uite, cât eram de mică, m-am apărat instinctual de ceva ce-mi tulbura somnul.
Momentul în care se decide să procedeze diferit de femeile din familia ei nu vine însă fără ezitare: oare fac bine ce fac? Își ia frica de a greși de mână și se deschide curajos câtre o variantă diferită de a-și îngriji progenitura. A ales bine. Nu am nici mâinile și nici picioarele strâmbe. Acum, când mă gândesc la asta, recunosc, mi-aș fi dorit să aibă atitudinea asta în mai multe privințe ale creșterii mele, dar asta e altă poveste, poate pentru alte articole.
Am crescut și înfășurată strâns în fricile mamei mele și cu momente de curaj și libertate
La nivel de memorie corporală există în mine și varianta de dinainte de eliberarea din închisoarea de țesături de bumbac și cea de după.
De altfel, ca multe mame, și mama mea a oscilat între momente fulgurante de acordaj la nevoile mele și secunde în care s-a lăsat purtată de condiționările din scenariul ei de familie, și a făcut cu mine ce i s-a făcut sau a încercat să-și repare prin oglinda pe care i-o ofeream juliturile ei de copil. Și n-au fost puține. Traumele care i-au lăsat urme vineții pe trupul intern. Pe multe le-am simțit ascuțindu-și tăișul în propria mea carne de copil.
Cum ar fi, de exemplu, cele din secundele în care, ca sub puterea unui stranii vrăji, se transforma din ființa blândă pe care o cunoșteam într-un fel de zgripțuroaică. Mai avea și părul aspru și des. Da, atunci părul ei nu mai era podoabă capilară. Ci un fel de mătură. În momentele în care își ieșea din fire și țipa la mine din toți rărunchii. Să mă potolesc. Să o ascult. Să fac așa cum vrea ea. Că ea e mama și “așa se face”. Și că dacă nu…
Întrebare cu deschidere către vulnerabilitatea ta umană
Ți s-a întâmplat vreodată să ai senzația că, dacă ar fi să dai drumul trăirilor interne să țâșnească nestăvilit din tine, nu numai că nu ai mai putea să le pui stavilă, dar te-ar pune în pericol pe tine sau pe celălalt? Sau că, dacă ai fi surprins/ă în splendoarea unei astfel de clipe, imaginea ta ar semăna cu a unei mume a pădurii sau poate cu a unui patruped turbat?
Asta dacă ar fi vorba despre furie dezlănțuită… dar ar putea fi la fel de bine altă stare… să zicem tristețe cu iz de autovictimizare… și, of, prin minte ar putea să ți se plimbe silueta unui: “aș putea muri din cauza ta, atât de multă suferință mi-ai provocat, însă nu mă pot lăsa în voia plânsului, că n-aș putea să mă mai opresc. Pur și simplu nu pot să plâng ca proasta. Nu se cade să mă vadă ceilalți așa.”
Rădăcini ale emoțiilor copleșitoare
Dar să o luăm cu fundația… la început a fost poate… o scenă… precum cea pe care am surprins-o fără să vreau acum câteva luni bune, înainte de vizita lui Sars-cov 2 pe meleagurile bucureștene. Când încă pașii mei puteau colinda împrejurimile citadine în voie.
Scena pe care am cules-o cu privirea arată cam așa:
O femeie și copila ei de vreo 6-7 ani. Bucureștiul se frământa pe atunci din toate încheieturile, se dărâma și se construia câte ceva pe oriunde treceai… e cumva ironic, acum străzile sunt mai curate și aerul mai limpede, însă pofta de plimbat e de pus în cui… bătută fiind ea de ciocanul pandemic… hm… ei, cum spuneam, acum ceva vreme, îmi purtam plămânii greu încercați… printre peisaje dezolante cu praf și sfredelire de creieri… și iată că, la un moment dat, zgâtia de fetiță de 6-7 ani, mânată firesc de simțul explorator de copil… se năpustește ca o zvârlugă asupra unei movile de pământ și sare, spre disperarea mamei, moț în mijloc… Că era de zece ori mai sprintenă decât orice capacitate a mamei de a opri… asta e, cred, lesne să vă închipuiți.
Baba- Cloanța nu e ce pare… e, de fapt, o iepuroaică fricoasă
În secunda următoare, femeia liniștită de mai devreme se transformă într-un fel de Baba- Cloanța, de ți-era mai mare “dragul” să te uiți la așa arătare. Țipa cu toți decibelii, cât să o audă tot orașul. Am tresărit și eu. Ce să mai zic de copilă care s-a trezit în avalanșe de sudalme, și o zmucitură puternică de braț. Pentru că, na, precum orice fetiță de vârsta ei, nu are capacitatea de a-și conține emoția sau de a-și oferi o formă de autoliniștire internă, cât să poată să gestioneze reacția mamei.
Și avem o imagine destul de simetrică: o mamă speriată care devine abuzator, dintr-o dorință de a se proteja pe ea și pe pe fiica ei de un fel de pericol perceput ca armăsar în loc de țânțar.
Fetița se sperie de urletele mamei și izbucnește în plâns. Frică și de o parte și de alta și instituire a unui raport de dominare-supunere sau de agresor- victimă… cu rădăcini adânci în relația mamei cu proprii ei părinți.
Și Baba- Cloanța are părinți
Pentru că, putem bănui mecanismul care îi face imposibilă mamei o formă de gestionare mai matură a situației.
La rândul ei, a trăit cândva ceva similar și poartă cu sine, urmele unei incapacități de autoconținere și de evaluare realistă a realității și riscului real… Și cine știe în câte generații coboară această ștafetă. Hm!
Fiica Babei- Cloanța poate va avea și ea copii
Cert este că și fiica are toate șansele să ducă mai departe, în lumea copiilor ei încă nenăscuți povara unui: “Auzi, dacă nu încetezi acum cu plânsul, o să vezi tu ce mamă de bătaie îți dau acasă! Mă faci de râs. Se uită lumea la noi!” Scâncește din ce în ce mai surd, face eforturi să se abțină și în cele din urmă se oprește. E adevărat, nu orice copil ar fi reacționat la fel. Aici e o altă poveste. Am văzut și miniaturi umane care se încăpățânează și sfidează părintele, sau care, din contră, nu îndrăznesc să se dezlipească de fusta mamei și par că le e frică și de umbra lor.
Oricum, variațiuni ale imaginii de mai sus întâlnesc aproape la fiecare pas, acum chiar și pași de forumuri online, cu o frecvență mai mare decât mi-aș fi dorit. Și în astfel de incidente poate fi epicentrul unei tare care se infiltrează din inconștient și spre realitatea indivizilor trecuți de mult timp de prima copilărie… Frica de a simți…
A simți și a gândi liber este poate una dintre cele mai mari provocări ale maturizării…
Din ce motiv oare? Pentru că presupune încredere în capacitatea de autoconținere sau de autoliniștire. Și ce înseamnă asta mai exact? Adică să poți să fii sigur că, deși simți emoții intense din registrul furiei, tristeții sau fricii, ai resursele să le faci față, ele nu te vor distruge și, mai ales, ai capacitatea de a doza comportamental ce exprimi în relații, fără să țipi, să urli, să trântești ușa… adică să dai pe-afară din matca narcisismului tău rănit.
În cazul exemplului de mai sus, să zicem că mama ar fi putut să aleagă să-și exprime teama și să pună o limită comportamentului fetiței într-un mod mai puțin dramatic. Sau, dacă ar fi făcut o formă de psihoterapie, poate și-ar fi dat sema că are tendința să vadă un drob de sare unde nu e și să exagereze periocolul pentru că, poate mama ei o pedepsea când se murdărea. Cine știe?
Însă, dacă ar fi avut curiozitatea să descopere mecanismele din spatele unor astfel de reacții, prin demersuri de dezvoltare personală, ar fi putut alege dintr-o gamă mai largă de comportamente, fără să-i ceară fetiței să o protejeze de frica ei de lupi și urși ascunși în movile de pământ.
Ștafeta traumatică
Evident, în momentul acesta astea sunt pure speculații prin care încerc să ofer niște repere. În realitate eu nu cunosc istoria de viață a acelei femei. Pot doar bănui că predă mai departe o ștafetă nefericită cu iz de abuz. Nici extrema cealaltă, care are la bază o încercare de anesteziere prin evitare nu e mai brează. Nici obiceiul de a ascunde ce simți și de a zâmbi politicos nu este o dovadă de maturitate, ci mai curând un fel de marcă de inautenticitate, incongruență între ceea ce este în interiorul tău și ceea ce vrei să exprimi. Un fel de mască sau sine fals. Pe care o așezi peste chipul și silueta ta pentru a te proteja de un fel de târâm cu zmei și gheonoaie, reminiscență a unui scenariu infantil persecutiv.
Am putea specula iarăși și imagina că unii copii se vor adapta astfel la urletele mamei și din teama de a nu-i pierde afecțiunea și sprijinul sau de a fi respinși, vor divorța în plan intern de o parte explorativă sănătoasă, vor deveni extrem de precauți cu ceilalți, genul acela de “pleaser”.
Da, și asta pentru că, poate nu pot tolera vinovăția de a scoate la suprafață din făptura celuilalt emoții din registrul negativ. Le-ar aminti poate de momentele din vremuri infantile în care se percepeau și poate erau tratați ca fiind răi, neascultări și obraznici… și o astfel de imagine de sine este greu de tolerat… așa că mai bine renunță la bucăți din sine… Însă cu prețul unei sângerări. Al unei fragmentări care face viața mai săracă.
Impasul lui “a face pe plac” celorlalți
Dar să luăm ca exemplu următoarea situație: să presupunem că o colegă de serviciu îți cere frecvent să scoți castanele profesionale din foc pentru ea, adică să preiei din sarcinile ei de lucru, pe motivul că ea nu știe și tu te pricepi mai bine. Acum, cu pandemia, ai putea adăuga tu și alte motive… Prima dată poate îți face plăcere, poate te simți chiar valorizată, apreciată. Însă, pe măsură ce gestul se repetă, ai putea ajunge să ai senzația că e un fel de păcăleală la mijloc. Și să își facă apariția un firicel de iritare. Și dacă ești în zona cu roșu a unui “nu pot să refuz, că asta ar spune despre mine că nu sunt o colegă bună” … iată că ai dat de… impas. Cum să spun ce simt și să trasez o limită?
Cu cât în istoria ta de viață ai o adaptare de genul “a face pe plac celorlalți” pentru a evita respingerea și pentru a fi în control, ai putea fi tentat/ă să amâni o confruntare asertivă a colegei până în momentul în care începi să simți furie și clocotești pe dinăuntru.
De aici la autovictimizare sau la descărcare violentă a emoției sau chiar somatizări de tot neamul… nu mai e decât un pas. De pitic.
Orice învăț relațional are și dezvăț… tot relațional
Ei, eu pot să-ți spun că e posibil să înveți. Da. Să te exprimi matur, în acord cu sinele tău autentic. Să poți trasa o limită în relații când comportamentul celuilalt tinde să devină intruziv. Cu o condiție: să te împrietenești cu temele minții tale. Că nu degeaba menționa Gabor Maté, în Pe tărâmul fantomelor înfometate că frica de propria minte ne pândește pe noi toți din topul spaimelor umane.
Două modalități de reflux emoțional
Cei care se îndoiesc de capacitatea de a face față acestor emoții vor alege să se lepede de ele prin cel puțin două modalități.
Prima: vor evita să le simtă, ori le vor descărca nediferențiat la nivel interpersonal, adică vor căuta un țap ispășitor sau o capră ispășitoare, ca să facem dreptate ambelor genuri. Acești oameni fie sunt speriați de ideea de a nu-și răni semenii (iluzia omnipotenței), și atunci îi invită pe aceștia să le încalce limitele ca pe un preș pentru că Încă mai savurează din gogoașa pe care au înghițit-o în copilărie prima oară, în relația cu părinții…lanțul slăbiciunilor…
Cea de-a doua: vor arunca asupra celuilalt avalanșe de comportamente din registrul violenței, adică vor face pipi la propriu asupra celuilalt văzut ca vinovat de ceea ce ei trăiesc, evident, dacă și acesta le permite conștient și mai ales inconștient un astfel de rol.
Concluzii
Așadar, reiau simplificat, câteva posibile mecanisme care generează evitarea emoției furiei:
- nu vrei să fii ca un părinte de-al tău, în relație cu care ai suferit, motiv pentru care dacă ai simți ce vedeai la el/ea, te-ai urî pentru asta sau te-ai judeca aspru;
- ți-e teamă că nu ai putea face față emoției, ai fi copleșit de ea și ai manifesta-o nepotrivit în relație: “dacă mă las să simt furia în relația cu fetița mea, cred că aș fi în stare să o trag de păr, să o bat, să fac tot felul de lucruri inacceptabile din care cu greu m-aș putea opri și pe care nu mi le-aș putea ierta”…;
- odată tăvălugul emoțional declanșat, ți-e greu să te liniștești;
- ești într-o stare de pândă continuă ca un fel de pisică în căutarea șoarecelui de furie care ar putea să urce oricând în plan conștient;
- te forțezi să nu arăți ce simți, să fii neutru, chiar cu prețul artificialului;
- judeci emoția ca fiind rea sau de netolerat, când în fapt o emoție nu e nici bună, nici rea;
- nu ai primit ajutorul de a face față emoției când erai mic, pentru părinții tăi era o emoție intolerabilă care trebuia musai sufocată… și ai învățat să o respingi și tu ca și ei.
Asumarea emoțiilor într-o manieră nondistructivă (non-abuzivă) față de sine și față de alții este un fel de poiană nesfârșită, pe care curiozitatea ta o poate explora o viață. Pe măsură ce-i descoperi minunățiile, florile rare și păsările, chiar și buruienile și arbuștii nedezvoltați, mai piperniciți, viața ta se limpezește de tot ceea ce-ți împiedică trilul coerent printre oameni.
Foto: unsplash