Despre reziliență și poveștile pe care ni le spunem

Micul Bernard nu era așa, un copil ca oricare altul. Nu. Consultul medicului a trezit în el un fel de mândrie și tandrețe, stări pe care cu greu le-ar fi putut înțelege cineva, având în vedere grozăvia experiențelor cărora le devenise părtaș fără voie. Da. Îmi pot imagina scena. Parcă o văd.

În vreme ce doctorul se minuna de aspectul subnutrit al corpului băiatului, de oasele bazinului ieșite în afară, el, micuțul de 9 ani, trăia un fel de bucurie. Bucuria de a nu-și fi trădat părinții, de a purta înscrisul unei dovezi de filiație în carnea sa. Prin oasele despre care-și imagina că împunseseră și pielea descărnată a ascendenților. Le semăna prin protuberanțele scheletului. Le ducea viața mai departe, prin trupul său de supraviețuitor al lagărului de concentrare. Unul dintre puținii care au ieșit vii. Din Auschwitz…

Nu frigul, nici foamea, nici măcar bătăile pe care le primise nu erau cele care îi persistau în fața ochilor. Astea erau mai curând reprezentările adulților care se îngrozeau recompunând povestea unui trup numai piele și os. În ființa sa mică tresăltau alte emoții. În toracele lui palpitau mândria și acea și mai stranie tandrețe.

Povestea pe care ne-o spunem despre experiențe

Mi-ar fi plăcut să scriu eu povestea lui Bernard, însă mi-e teamă că nu aș fi găsit cuvinte mai bune decât Boris Cyrulnic în cartea sa, O minunată nefericire.

Cu toate astea, pentru a nuanța contrastul dintre informație, întâmplare și filtrul perceptiv al fiecăruia dintre noi, mi-am permis să o relatez. Așa cum am reținut-o. Așa cum am trăit-o. După cum mi-au vibrat coardele afective ale identificării.

Dacă veți avea curiozitatea să căutați cartea, veți avea un reper despre cum am ales să re-povestesc. Ce am nuanțat. Ce am selectat. Ce am omis. Care sunt accentele. Pe Bernard nu cred că aveți cum să-l găsiți sau să-l întâlniți. Cine știe dacă mai trăiește. Ar fi fost cel puțin la fel de interesant să vedeți și ce spune Boris despre sine prin modul în care reține și reproduce viața copilului.

Oare cum de am ales un astfel de fragment? Păstrând proporțiile de registru minor, îmi construiesc și eu, ca și voi, un fel de jurnal intern de semidetenție asumată cu iz de pandemie. Că, uite, ne-a trimis la colț virusul ăsta mic și pervers, cu nume exotic și greu de pronunțat, da, ne-a invitat pe fiecare în celulele lui de acasă cu o delicatețe de urs sau de nazist, după preferințe. Casa trupului, a simțirii și a gândirii. Mai mult sau mai puțin libere.

Ne apropiem sau ne izolăm unii de alții mai mult cu poveștile noastre despre noi, despre oameni, despre lume.

Acum, de repovestit nu v-am spus doar așa ca să mă aflu în treabă, că n-aveam altceva mai bun de făcut cu timpul meu. Nu. Ci pentru că, pe de o parte:

“Toate necazurile devin suportabile dacă îți faci din ele o poveste” (op.cit, p.139)

și, pe de altă parte, textul conține o descriere prin istorioară de viață a mecanismului de reziliență. Da. Mecanism care devine perioada asta un fel de pâine de toate zilele pe care unii dintre noi o pot dospi și coace natural cu drojdia experiențelor. Poate nu degeaba aproape a dispărut de pe piață. Făina.

Literele celulare ale rezilienței

Cu cât făptura e mai firavă pe dinăuntru, cu atât îi va fi mai greu să-și sădească secunda prezentă în pământurile fertile ale adaptării…

Prin urmare, reziliența este resursa internă care presupune capacitatea de a trece prin timpuri ale traumei, prin crize existențiale, dureri și suferințe profunde, neatins de neajutorare sau victimizare, ci, dimpotrivă, cu un pregnant sentiment al triumfului în ciuda tuturor obstacolelor.

A descoperi aspectele pozitive ascunse de nefericire este una dintre calitățile omului rezilient…

În vremuri pandemice, Bernard ar putea deveni unul dintre cei mai buni terapeuți.

Cyrulnik, Boris (1999) - O minunată nefericire, Elena Francisc publishing, București: 2006