Nici nu știu când mi s-a întâmplat să simt pentru prima oară că sunt eu… că am o identitate aparte, separată de celelalte făpturi ale acestei planete. Că am un fel de interfață de piele sensibilă la atingere… și care îmi delimitează corpul de alte ființe sau de alte obiecte.
Cert este că, nicicând mai mult decât acum nu sunt mai conștientă de faptul că am în interiorul meu un fel de pendul care oscilează între durerea de a trăi în zvâcnetul acestui eu distinct și bucuria de a fi diferită.
Și, dacă stau bine să mă gândesc, îmi traduc experiențele într-un limbaj care parcurge aproape zilnic distanța dintre coordonatele unui “sunt singură întru emoțiile mele, în nimeni nu palpită ele la fel ca în mine” și identificarea unor stări familiare în privirile și gesturile celorlalți.
Dar oare cum o fi început acest dialog dintre eu și tu sau eu și noi?
Starea nediferențiată a bebelușelii
Altădată nu-mi dădeam seama când memoria mea celulară țipa după un fel de conținere. Sau de mamă care să mă legene și să mă strângă în brațe. Și nici nu aveam îndemânarea autoliniștirii. Mi-a luat ceva ani de căutări lăuntrice până să ajung să sesisez cum urcă în mine, printr-un soi de fiori pe șira spinării, nevoia de a fi cuprinsă la sânul cald al unei prezențe materne binevoitoare și de a avea spatele sprijinit de brațe blânde. Și mai mult a durat până să ajung eu să fiu acea mamă bună pentru boțul de carne gînguitor care încă mai sălășluia în mine.
Acum nu numai că nu mai fug cu un fel de strigăt de ajutor surd câtre toți potențialii candidați pentru rolul de mamă bună. Da, nu mai arunc simbolic în brațele altora pe pruncul de altădată care încă își trezea câteodată scâncetul în mine. Acum îmi vine natural să-i ofer leac de spaimă prin prezența mea, să-i cânt fel de fel de cântece de leagăn, să-i vorbesc, să-l mângâi. Ce vreau să știi însă este că, pentru asta, a fost nevoie să am pe cineva alături. Da, pe cineva din zona psi, care să tolereze nevoia mea de regresie către o stare de fuziune, de indistincție, de anulare a limitelor eu- tu.
Din ce motiv?
Foarte simplu. Acolo se află fundația bazei de siguranță. Da, în primele luni de viață, în momentele acelea în care bebelușul nu e conștient de faptul că are un corp care-i aparține, delimitat de centimetrii ăia de piele. Care sunt doar ai lui.
În perioada intrauterină și apoi în primul an de viață cel puțin, măria sa, cel cu țicnal de soprană în momente de disconfort, da, el, nu e conștient de asta.
Este ca și cum el și mama lui ar fi doar o unică ființă, cu o minte comună, pe care o împart ca pe un fel de pâine dospită în vatră. Ei, dacă această pâine e pe alocuri arsă de experiențele traumatice ale mamei, adâncite în memoria ei inconștientă, pruncul va simți gustul. De pârjolit. Toate acele fragmentări interne ale mamei, o fac să fie mai puțin întreagă pentru nevoile lui. Și uneori să-i fugă privirea înspre dureri mai mult sau mai puțin difuze. Și fără să vrea asta. Oricât de mult și-ar dori să-i fie cu totul alături.
Zările periculoase ale durerii mamei
În momentele în care mintea comună bebeluș-mamă întâlnește durerea, o simt amândoi. De exemplu, dacă bebelușul are dificultăți legate de somn, în unele situații poate fi vorba mai degrabă despre faptul că el reacționează la spaima fetiței din mamă de a nu fi abandonată. E greu de crezut, nu? Mai ales dacă ea spune că nu știe cum să-l mai dezmierde ca să poată fura și ea o oră de somn. Da, la suprafață poate să pară că e ceva în neregulă cu pruncul ei. Realitatea de suprafață e de multe ori diferită de cea profundă. Copilul nu doarme pentru că simte neliniștea de bebeluș din mamă și frica ei de a nu fi lăsată din brațe și de a nu muri. Din cauza asta. Sau, dacă vreți, fetița din mamă se simte amenințată de nevoia de separare prin somn a bebelușului și el pune în scenă insomnia. Hm.
Așadar, în primele luni de viață, bebelușul și mama lui alcătuiesc o singură persoană. Și cu cât e conștiința maternă mai limpede de suferințe profunde și de traume, cu atât el se simte mai în siguranță în cuibul brațelor ei.
Dacă, dimpotrivă, privirea mamei se pierde în depărtările unor dureri mai mult sau mai puțin difuze, cu atât el simte că e în pericol să cadă în gol. Să rămână singur. Și necuprins. De prezența ei liniștitoare.
Tot ceea ce pare că amenință să distrugă această iluzie a indistincției calde dintre unitatea minte-corp a bebelușului și minte-corp matern, îl aruncă pe cel dintâi într-o căutare a paradisului intrauterin.
Mai întâi doi în unu, pentru o diferențiere ulterioară sănătoasă
Să presupunem că mama este suficient de prezentă afectiv și cerul experiențelor sale nu este tulburat de norii unui prea mult sau prea puțin. Adică simte instinctual să fie acolo cu progenitura sa, care pentru o vreme reprezintă soarele universului ei.
Ce înseamnă asta?
Nu numai că va simți încântare la început la senzația de a fi un fel de corp și minte comună cu făptură născută din pântecele ei, dar nici nu-i va fi frică să-și desprindă privirea de a lui când va simți că și el vrea asta, căutătura ei va fi într-un fel de acordaj subtil cu a pruncului. Da, adică nu va fi cu ochii pe el ca pe butelie, în sensul persecutiv dictat de anxietate. Și nici nu va trăi ca pe o stare de fond stranii senzații de lipsă de aer și de absență a libertății, care să o facă să viseze la evadări incerte…
Când mama e împlinită cu rolul ei, liniștită și se simte bine cu a fi un corp și o minte comună cu pruncul ei timp de câteva luni bune, el are șansele unei baze de siguranță trainice.
Evident, și aici e o altă poveste, despre care vom vorbi, poate, altădată, e nevoie și să știe să se oprească nici mai devreme, nici mai târziu și să-i permită pruncului să crească.
Viața între dorința de fuziune și nevoia de diferențiere
Există în ascunzișurile ființei noastre o dorință de reîntoarcere la această stare nediferențiată în care nu era niciun fel de distincție între noi și mama-univers și toate dorințele noastre se împlineau ca prin minune. Pe atunci nu aveam nici griji și nici responsabilități. Numai că, într-un asemenea univers nu există nici identitate personală. Realizarea unei astfel de dorințe fuzionale echivalează unei forme de moarte psihică. Motiv pentru care, i se opune un fel de nevoie de a fi delimitat de granițele sănătoase ale separării.
În funcție de istoria bebelușelii noastre, dozajele configurației interne a pendulării dintre spațiul personal- spațiu comun diferă.
Cei care au înscris în crețurile pielii de copil abandonul, ar putea fi tentați să caute cu mai multă fervoare să simtă fuziunea. Cei care, dimpotrivă, au avut parte de mame cu dificultate în a le lăsa spațiu să respire și să fie singuri, ar putea să fie inspirați mai degrabă de a căsca distanțe protectoare între ei și ceilalți. Și, ca să fie viața frumoasă, de obicei, cei dintâi îi caută pe cei din al doilea exemplu. Pentru o mai bună reglare. Cu iz de vindecare. A latențelor lăuntrice.
Foto: Unsplash