Unele mame sunt încă fetițe la nivel emoțional. O știm cu toții și am și văzut-o . Adeseori. Și nu e pentru că vor asta la nivel conștient. Nu. Ci pentru că poartă cu ele istoria unei relații în care nu au avut spațiu să crească și să se desprindă. Să zboare din cuib. Fapt care le face vulnerabile. La o predare a ștafetei mai departe. La fiii și fiicele lor.
Este și cazul doamnei A., care, la recomandarea medicului ei gastro-enterolog, vine la o consultație analitică la Joyce McDougall.
Despre doctor, Joyce mărturisește că nu-l cunoștea, însă el nu era străin de scrierile ei despre aspectele psihosomatice ale maladiilor.
Ca o paranteză, când am citit asta, nu m-am putut împiedica să nu admir deschiderea lui. E o pasăre încă rară această disponibilitate de a arunca o căutătură și asupra trăirilor pacientului, deși îi aud mai frecvent cântecul în ultimii ani, chiar și pe meleagurile noastre mioritice.
Viața noastră, a tuturor, ar fi, cred, mai bogată dacă ar fi mai mulți oameni din domeniul lui care ar păstra ca ipoteză și perspectivă aspectele emoționale ale bolilor. Și nu numai în cazul în care legătura este atât de evidentă încât îți sare verde în fața ochiului ca brotacul din baltă. Cum este la unele boli de piele. Ci dimpotrivă. În cazul tuturor afecțiunilor fizice. Fără excepție.
Pentru că, în definitiv, o formă de curiozitate față de peisajul intern al pacientului la momentul diagnosticului nu are cum să nu ajute. Chiar și măcar cu o formă de sens.
Ce se întâmplase de fapt cu doamna A.?
În ultimii trei ani, doamna A. a suferit două crize de colită hemoragică. Cea de-a doua a fost urmată de o intervenție chirurgicală și aproape a costat-o viața.
Onestă, femeia recunoaște că, de n-ar fi fost cererea doctorului, n-ar fi călcat prin cabinetul lui Joyce. Și ea ca și multe alte femei. Sau mulți alți bărbați.
La o întrebare precum ce anume se întâmpla în viața dumneavoastră la momentul celor două crize, iată că ies la suprafață două aspecte care luminează discret configurația unei relații, cea de mamă- fiică. Prima criză de colită a debutat în contextul în care copila unică a doamnei A. a decis să-și urmeze studiile la Paris, iar cea de-a doua imediat după căsătoria fiicei cu un bărbat originar din Iugoslavia și care locuia la Belgrad.
După cum este lesne de remarcat, firul comun al celor două crize de colită ale doamnei A. este reprezentat de alegerea fiicei de a pleca la distanță de mama ei, ceea ce aduce în prim- plan pista unui doliu imposibil, al unei pierderi. La interogația psihanalistei dacă i-a fost greu să tolereze plecarea fiicei, ea răspunde în logica de registru de apărare al raționalizării. Adică nu are idee despre divorțul dintre durerea inconștientă grefată celular și ce gândește conștient.
Ea își ascunde de sine emoțiile negative îndărătul unui bun-simț convenabil social, dar care dezvăluie cât de puțin se cunoaște la nivel profund: mărturisește că nu ar fi putut să-și împiedice fiica să-și urmeze calea. Și atunci, tocmai pentru că dorința de a o ține strâns lângă ea, de a o reține îi este străină, îi rămâne corpului misiunea de a da formă suferinței.
Sau, dacă vreți, imposibiltatea reflexivității exilează durerea în corp. De altfel, pentru ca peisajul să fie și mai coerent, doamna A. a făcut tot posibilul să se țină la distanță de a ști mai multe despre emoțiile copleșitoare care ar fi putut să iasă la suprafață în acest context. S-a afundat în muncă. Ca pentru a uita de sine. Ceea ce trupul avea să-i reamintească, că este femeie.
Da, doamna A. își găsise în relația cu fiica ei un fel de leac pentru nefericirea ei de soție căsătorită de douăzeci și cinci de ani cu un bărbat pe care nu-l iubea și care mai avea și 'darul suptului', ca să-l parafrazăm pe Creangă. Mai mult, considera că nu a recurs la divorț pentru a nu o tulbura pe fiica sa. Și vă puteți imagina cam cât de mare a putut să fie încărcătura pe care fiica a resimțit-o din moment ce a avut nevoie să pună atât de multă distanță între ea și mama ei.
Da, nu e povară mai mare pentru un copil decât să i se delege responsabilitatea de a da sens vieții părintelui lui.
E ca și cum ar crește cu lanțuri grele care să-i domolească avântul de a-și descoperi identitatea de ființă separată.
Firul ședinței alunecă apoi înspre o confidență care maschează o formă de vinovăție. Pentru prima oară în viață, doamna A. este îndrăgostită de un bărbat cu mult mai tânăr, care nu numai că răspunde sentimentelor sale, dar pe care visează să-l facă asociat în afacerea ei.
În această îndrăgostire, psihanalista întrezărește o formă de deplasare a dependenței de fiică, o găselniță pentru a perpetua a formă fuzională și se întreabă dacă o posibilă despărțire de acest bărbat ar putea să genereze o altă criză de colită.
Cum e lesne de bănuit, firul asocierilor conduce la relația pe care doamna A. o are cu propria mamă, pe care o idealizează și pare că vrea să o protejeze de orice urmă de emoții negative sau resentimente. Un amănunt deloc întâmplător nuanțează și mai mult această relație: doamna A. a rămas însărcinată la foarte scurt timp după ce a părăsit casa părintească.
Astfel, copila din pântece pare de la început a fi investită cu rol matern. Simplificat, în psihologie ar putea fi tradus cam așa: cresc un copil care să-mi fie un fel de mamă și să aibă grijă de mine. Fuziunea cu propria mamă are, așadar, potențial repetitiv.
Ar fi fost interesant de știut și cât din relația fiicei cu soțul iugoslav tinde să reproducă același model sau o formă la fel de puțin autonomă de contramodel. Psihanalista inițiază o primă mișcare de tăiere a cordonului ombilical, de separare, fapt care generează în femeie o dezintegrare subtile a imaginii inconștiente de sine de până atunci.
Este pentru prima oară în viața ei când își dă seama că nu poate plasa fericirea de femeie în mâinile fiicei sale ca și cum ar fi un copil mic, incapabil să decidă.
Așadar, corpul vorbește în limbajul somatizărilor de toate națiile ceea ce mintea noastră conștientă refuză să gândească și să simtă…
McDougall, Joyce(1989) - Théâtre du corps - Le psychosoma en psychanalyse, Gallimard, 2003
Photo: Unsplash