Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri momentul în care, în mașină fiind cu o prietenă dragă mie și cu fiul ei de un an și un pic, am văzut și simțit cu toate celulele următoarea scenă. Și sunt vreo doi- trei ani de atunci. Poate și mai bine. Copilul începe să se foiască. Pare că nu-și mai găsește locul în cuibul brațelor mamei. Era vară, cald. Taxi-ul fără aer condiționat. De la primele semne de neastâmpăr până la scâncet și apoi la o cascadă de sunete vibrante nu e decât un pas de bebe sau o secundă.
Nici nu apuc să mă dezmeticesc bine că prietena mea are deja sânul dezgolit și țâța pe jumătate în gura progeniturii.
- Îi e foame, o întreb?
- Nu, e o situație nouă pentru el și protestează că e disconfortul mare.
- Păi și?
- Prefer să rămână cu o senzație plăcută, decât să simtă durere.
Hm! Am dat din cap pentru mine, am privit în altă direcție și am tăcut mâlc. Cum nu părea interesată de părerea mea, am lăsat-o să alunece lin pe fereastra mașinii. Ca psihoterapeut, nu mă pot împiedica să observ, însă rolul de “lup moralist” a rămas undeva pe băncile facultății și ai primilor ani de formare.
Ei, oricât ar părea de straniu, miezul tuturor proiecțiilor adultului se află cumva în acest strămoș al capacității mamei de a conține proiecțiile bebelușului…
de a le întâmpina cu o formă de curiozitate care să nu migreze imediat într-o tendință de a sufoca orice formă de suferință, disconfort, ci mai degrabă înspre a-i asigura un fel de înveliș liniștitor. Ori e o diferență de ani lumină între a nu tolera să-ți vezi oglindită propria suferință de copil în cea a bebelușului tău și a-i asigura un înveliș care să ducă spre o formă de liniștire…
Dar ce înseamnă mai exact proiecție?
Priveam zilele trecute un nor bucălat și la un moment dat a părut că ia forma unui fel de cățel. Dacă aș fi crezut că e într-adevăr un patruped acolo care ar putea să latre la lume aș fi fost, desigur, în impas.
Cu toate astea am zâmbit când am început să dau contur imaginației mele. Eram perfect conștientă de faptul că eu am creat lătrătorul din forma norilor. Adică ochiul meu l-a proiectat asupra clăbucilor albi, pe baza a ceea ce i s-a părut a fi la un moment dat un fel de similaritate de siluetă.
Dacă nu aș fi avut anterior vreo urmă de experiență canină, nu aș fi avut cum să-l văd pe Grivei acolo. Deci, cândva am învățat să atribui unor tipuri de animale blănoase numele de căței și să mă aștept să dea din coadă și să latre.
Probabil că ți s-a întâmplat și ție și nu numai o dată, ca și mie, să ai senzația că partenerul de conversație te confundă cu un alt personaj sau îți atribuie trăsături de caracter pe care poate că nu le ai sau oricum nu le recunoști ca aparținându-ți. Ca și cum devii pentru celălalt un fel de Grivei.
Pentru că la un moment dat a avut pe cineva semnificativ cu numele ăsta în ograda cu surprize a copilăriei. Ei, nu o să vorbesc acum despre cât de mult ești tu de acord cu modul în care te vede. Aici e altă poveste, pentru un alt articol. Mă voi rezuma la senzația asta că vede pe altcineva în tine sau ceva oricum ajunge să bruieze mesajele care circulă între voi.
Să dau un exemplu:
Mi-am preumblat recent ochii asupra unor dezbateri online despre subiecte delicate. Cum ar fi purtarea măștilor în spații închise. Ei, câți oameni atâtea păreri. Și, cu toate că părerile sunt doar păreri și nimic mai mult, dezbaterile din mediul virtual de acest gen au depășit cu mult stadiul unor conversații respectuoase și au degenerat în injurii sau atacuri la persoană.
Și în momentul în care părerea altuia devine dușmanul tău și te împiedică să mai vezi limpede pădurea de copaci, da în momentul în care furia nărăvașă începe să-ți accelereze ritmul cardiac sau respirația, ei, atunci putem spune că funcționezi în proiecție.
Adică se reactualizează un obicei de a simți și gândi din trecutul tău și pe care nu ești dispus să ți-l asumi ca fiind creație proprie de semnătură inconștientă, ci îl atribui celorlalți.
Și, de obicei, ceea ce crezi că-i aparține celuilalt este reminiscență a unor experiențe infantile ascunse bine de ochiul autoreflexiv. Cât să nu mai știi de ele. Din varii motive care țin tot de trecut.
Despre ce este vorba?
De fiecare dată când o persoană expulzează asupra mediului extern conținuturi inconștiente, fie ele gânduri, afecte, dorințe, spunem despre ea că funcționează în registrul unui mecanism de apărare cunoscut sub numele de proiecție.
Ceea ce este propriu acestui exercițiu neintenționat de lepădare de aspecte ale sinelui este tocmai convingerea puternică că ele aparțin celuilalt, fie el om, situație sau obiect. Adică e ca și cum purtăm ochelari cu filtru roșu, vedem totul cu o coloratură derivată din cromatica lentilelor, însă nu avem habar că avem ochelari pe ochi și că noi i-am ales inconștient.
Suntem de cele mai multe ori convinși că așa stau lucrurile în mod real. Cum le vedem noi. Adică X e zgârcit, Y e leneș, Z nu se comportă etic… De fapt, așa ajungem să fim într-un fel de relație imaginară cu celălalt.
Să nu-l vedem pe el, ci pe mama, tata, fratele, sora și cine știe câte și mai câte făpturi ale copilăriei noastre… Oricum într-un fel de ecuație reductibilă la câteva variante pe care le-am jucat și le jucăm până la epuizare și care se numește scenariu de viață.
Foto: Unsplash