Într-o seară, cum mă întorceam spre casă, am început să-mi privesc mai cu atenție umbra. Cu imbrățișarea ei mai mult sau mai puțin difuză, lumina felinarului ițea pe caldarâm nu doar o siluetă, ci trei.
Cea mai mare era în fața mea și aplecată ușor spre stânga, celelalte două, una mijlocie și alta mai mică, erau net aplecate spre dreapta. Nu a fost pentru mine decât un pretext pentru un fel de joacă proiectivă.
Fiecare cu umbra lui
În câteva secunde, umbrele au devenit un fel de mama, tata și copilul care am fost. După care, mintea mea a hoinărit mai degrabă spre modul în care preocupările autoreflexive m-au ajutat să integrez aspectele mai puțin plăcute ale adaptării timpurii la contextul familial.
Pentru că și tata și mama, la fel ca mulți alți părinți, se înspăimântau uneori la vederea umbrelor lor.
Și nu mă refer la cele de pe asfalt. Ci la toate acele elemente ale personalității lor despre care nu voiau să audă sau să știe mai nimic. De care se lepădau ca Toma Necredinciosu'. Și pe care încercau să le țină la distanță.
Cum? Prin proiecție și diverse alte forme de apărare. Nu-și dădeau seama că, în felul ăsta îmi delegau mie și celorlalți misiunea de a le face cunoștință cu fețele nevăzute ale meleagurilor lor interne. Cu adâncurile lor mlăștinoase. Cu toate afectele excluse.
Cu ura, invidia, lăcomia, agresivitatea, vinovăția, rușinea și alte creaturi ale pădurilor prin care s-au pierdut pe vremea când și ei erau copii. Iar eu? Eu ce făceam? De multe ori îmi luam misiunea unei forme de unificare a părților lor care pluteau fragmentar în spațiul dintre noi. Îi invitam și eu, ca multe alte mogâldețe ca mine, să-și ia în stăpânire ceea ce respingeau și simțeam că le aparține.
Cum de se întâmplă asta? Să fugă metaforic omul de umbra lui?
Într-un fel, regăsim frecvent în comportamentele unor adulți un fel de dorință de a-și pierde umbra. Și când spun asta nu mă refer la nuvela romantică a lui Adalbert von Chamisso… Dar, pentru a înțelege această reacție o să încep cu o afirmație:
cu cât stima de sine este mai deficitară și încrederea în resursele de a face față provocărilor vieții este și ea mai fragilă, cu atât teama de umbră e mai mare.
Vorba ceea: fără o bază de siguranță ceva mai “sănătoasă”, prin sănătoasă înțelegând în primul rând trainică, ți se face frică și de umbra ta.
Și ce este umbra?
Umbra, la care Jung face referire în accepțiunea psihologică valabilă și azi, reprezintă
un preț pe care l-am plătit pe vremea copilăriei noastre pentru a ne face acceptați de părinți. Este un mecanism de apărare zămislit pentru a evita respingerea sau pedeapsa.
Părinții, la rândul lor și-au confecționat și ei straie de umbră pe vremea când erau mici, ca să nu li se vadă goliciunea de ființe indezirabile dacă sunt așa cum sunt, cu bune și cu rele.
Să luăm un exemplu.
Să presupunem că mama ta, fetiță fiind, și-a dorit să evadeze din sat și din viața de la țară prin învățătură. Și că și-a confecționat un fel de vis frumos de genul: cartea îmi va crea parte de o viață mai bună. Doar că socoteala imaginară nu s-a potrivit cu aia din târg și, poate, părinții ei, să zicem oameni munciți de la țară, îi voiau brațele pentru ajutor pe lângă casă.
Prin urmare, poate că studiile ei s-au oprit undeva la opt clase. Ei, mai târziu, mama ta îl întâlnește pe tatăl tău și în felul acesta apare și tărâmul fertil pentru boțul de carne gânguitor care a ajuns să-ți poarte numele.
Tu, pe măsură ce crești, simți că nu e rost de joacă așa de florile mărului, oricum și oricând. Că imediat ce vrei să te eschivezi de la orele uneori plictisitoare de la școală sau refuzi să-ți faci temele, te pândesc restricții exagerate, culpabilizări, amenințări, reproșuri, critici și alte nații de fantome care ies din dulapul visului neîmplinit al mamei tale. Nu.
Nu ai voie să nu înveți. E literă de lege să stai să buchisești și să aduci rezultate cât mai bune. Și oricât te străduiești, parcă tot nu e îndeajuns. Dacă ar fi după mama ta, ai sta și la propriu și la figurat doar cu burta pe carte, pentru că, vezi tu: “Ți-am creat toate condițiile ca să înveți. Doar atât îți cer. Nimic mai mult. Ce-aș fi vrut eu să am norocul tău când eram de vârsta ta!”
Este ca și cum, dacă refuzi să-ți faci temele, îi aduci ei prejudicii, direct. Și, poate că, la un moment dat, renunți la joacă și la micile distracții de copil (mergem pe firul ăsta, nu pe varianta rebelă) ca să mai alini câte ceva din neîmplinirile ei.
Începi și tu să crezi că orice nu e învățat e un fel de pierdere de vreme. Nici nu-ți dai seama cum ajungi la rândul tău să vezi doar asta: citit, note, ca să aduc rezultate bune… și să primesc aprobarea, bunăvoința, iubirea mamei și, in extenso, a multor alți adulți. Un fel de aplauze comunitare, de la profesori, rude etc.
Doar că în exemplul pe care ajungi să îl dai de copil silitor, muncitor, cuminte e și durere. Durerea de a renunța la jocul liber, la copilărie și la micile năstrușnicii specifice vârstei. Ele devin reflexii ale unei excluderi. În umbră sau din umbră, după cum preferi. Una pe care va fi nevoie să o regăsești și nu doar în textul lui Cezar Petrescu.
În loc de concluzii…
Nu există om fără umbră, ci doar oameni speriați de umbre sau care au alungat ceea ce li se părea dezgustător, amenințător, rușinos, periculos departe de conștient. Așadar, în adâncurile fără de lumina conștiinței noastre se află tot ce urâm sau ne temem să vedem în noi.
Cu toate astea, momentul în care începi să simți motivația de a te opri din îndepărtarea de el, de conturul tău neștiut, este unul care îți poate aduce o altfel de lumină. Una identitară de ființă care se deschide către a îmbrățișa pe toți fii și fiicele risipitoare ale sinelui.
Da, e adevărat, vei simți poate să strângi la piept întâi orice brumă de curaj… Și asta pentru că îndărătul aparentelor ființe monstruoase și rele din adâncuri se află chipuri de copii: lacomi, invidioși, agresivi, geloși, furioși, în orice caz, prinși în diverse forme de suferință.
Și da, ei au nevoie de un gest pe care părinții tăi nu au știut cum să ți-l ofere. De a fi văzuți, auziți, de a li se face spațiu să fie… acceptați poate și pentru a nu face umbră de necunoaștere de sine pământului…
Foto: Unsplash