Privirea îmi aluneca ușor leneșă pe rândurile de pe kindle… Un soi de nehotărâre de genul aș citi și parcă n-aș mai… mi se furișase pe șira spinării și îmi dădea ghes parcă să mă ridic… până în momentul în care am dat de o frază care a avut efectul unei cești de cafea.
Am citit-o și recitit-o cu nesaț. Literele au devenit săltărețe. Le-am tras de mâneca sensului și am început să le întorc pe toate fețele, într-o încercare de a le stoarce de chintesență, așa cum îi șade bine unui psihoterapeut.
Despre ce era vorba?
Ei, ceva aparent banal: “Another book at this point would just be cruel”. O altă carte cu privire la ce anume ar putea aduce un surplus de sadism? Și cui?
Evident, una referitoare la unul dintre cele mai spinoase subiecte ale timpurilor pe care le trăim, și anume parenting-ul. Citatul este din The New Yorker și este reprodus de Lori Gottlieb, autoarea cărții traduse la noi cu “Poate ar fi bine să discuți cu cineva.”
Nu insist asupra textului psihoterapeutei americane pentru că nu face subiectul acestui articol, deși acolo se află punctul de plecare pentru gândurile redate aici.
Da, enunțul mi-a atras atenția pentru simplul motiv că există o adevărată inflație de publicații și cursuri pe această temă și pot să-mi imaginez cam cât de mare este senzația de copleșire a părintelui, bombardat din toate părțile cu tot felul de rețetare, tehnici, metode despre cum să-și exercite rolul.
Unul privit cu atâta lejeritate de generații întregi din secolele precedente… Da, dacă s-ar putea să fie inventat un tratat și despre cum să respire în fața copilului sau despre cum să mănânce salata cu bețigașe în fața copilului pentru a asigura o creștere “corectă, armonioasă”… sigur s-ar găsi cineva să-l scrie și să-i justifice importanța…
Dar, departe de mine de a fi împotriva textelor ivite ca după ploaia a zeci de ani de vinovăție comunitară inconștientă cu privire la fondul traumatic lăsat moștenire mogâldețelor de acum.
Într-un fel, echilibrarea se face prin extreme. Buna măsură presupune inițial un fel de mișcare oscilatorie de la răsărit la apus.
Ori, la răsăritul omenirii se află tot felul de forme de abuz, pe principiul că o lingură de mâncare, un acoperiș deasupra capului și o haină de pus pe trup ar fi suficiente pentru bunăstarea copilului, că, deh, “așa cum am crescut eu, așa poți să crești și tu…”
Ce atâta teorie și învârtit după degetul emoțiilor copilului?
Prin urmare, de la “Sfânta bătaie”, metoda de disciplinat copiii din lada de zestre a bunicilor, străbunicilor, la… “să nu sufere copilul deloc, să nu simtă cel mai mic disconfort” se află, ascuns bine, itinerariul reîntoarcerii fiicei sau fiului risipitor care ai fost către povestea pe care ți-ai scris-o devreme, în copilăria ta, despre ce înseamnă să fii părinte. Și asta pornind de la figurile semnificative de pe meleagurile experiențelor de atunci.
Da, poți să faci o pauză, să inspiri și să citești cu atenție următoarea afirmație în care cred cu tărie:
Cel mai mare dar pe care îl poți face copilului tău este acela al cunoașterii de sine. Al revendicării spațiului tău intern, al emoțiilor tale de copil în relație cu părinții tăi.
Da, aș putea nuanța: Spune-mi cât de mult te-ai împrietenit cu formele de copil din tine, cât de mult ai învățat să le auzi nevoile, dorințele și să-i ajuți să dea glas acelor “de nespus” în fața adulților de altădată, ca să-ți spun cât de mult vei putea să faci diferența dintre tine și progenitura ta.
Asta ca să poată el sau ea, băiețelul sau fetița ta, să fie ceea ce este și poate fi întru firescul vârstei sale… Da, una dintre cele mai mari capcane care pândesc părintele este cea a confuziei identitare dintre copilul care a fost și copilul din fața sa.
Ori, cunoașterea de sine nu înseamnă aplicarea de rețete, tehnici, metode asupra copilului. Nu.
Și nici a da cu unghia pe pojghița unor idei dintr-o carte, deși cea din urmă poate să stimuleze curiozitate și deschidere.
Deci, dacă ai vrea să-ți duci copilul la terapie, pentru că pare că e ceva în neregulă cu el sau e neascultător sau nu știi cum să-l oprești din tot soiul de comportamente autodistructive, eu zic să te oprești nițel.
Da… Ceea ce pune el în scenă e un fel de limbaj, unul care poate fi înțeles doar aplecându-ți privirea asupra trăirilor tale de copil. Hm. Da, pruncul din tine ar putea beneficia de urechea unui specialist. Ca să poți fi, la rândul tău, un bun terapeut al copilului tău.
Capcanele inflației de texte de parenting
După cum se știe în momentul în care ceva se simte ca prea mult, chiar dacă justificat la nivel de istorie a omenirii, adică în ordinea firească a evoluției, reacțiile pot fi din registrul struțului sau dimpotrivă al lăcomiei. Ambele variante comportă costuri.
Părintele avid de informații, tehnici, metode poate să fie vulnerabil în fața unei artificializări a relației, a naturalului, firescului interacțiunii…
la fel cum cel care evită avalanșa de informații poate, la rândul său să fie mai fragil în fața tendinței nemestecate la repetiție.
În loc de concluzii:
Dacă ai vrea să netezești calea copilului tău, să nu se confrunte cu toate piedicile care ți-au ieșit ție în cale, nu ușurința drumului va genera fericire și împlinire în omul care crește din copilul tău, ci încrederea că, indiferent cât de mari sunt provocările experiențiale, le poate face față.
Ori, dacă până acum te-ai surprins ca un fel de uliu care zboară deasupra copilului ca să pândească vietățile- dușmani și să prevină nefericirea micuței ființe pe care o ai lângă tine, nu e poate târziu să te oprești.
Dacă nu se confruntă cu necazuri și nu caută soluții, prin încercare și eroare, cum să-i crească mușchi de adaptare la realul care de multe ori nu e nici roz și cu atât mai puțin bleu senin?
Da, fiul sau fiica ta are nevoie, simplificat, de: o relație bună, cu limite sănătoase, empatie și moderație dintre tine și copilul care ai fost.
Ori, într-un context mai puțin favorabil al pământurilor copilăriei tale, poți crește lumină și iubire față de făptura mică din tine la ceas de sens terapeutic. În felul ăsta și șansele de a-ți întâlni copilul real întru autenticitate devin mai mari.
Foto: Unsplash