Mi-ar fi plăcut să pot spune că abuzul, abandonul, deprivarea emoțională, respingerea, umilirea nu sunt decât niște buruieni rare în experiențele de creștere ale celor din generația mea. Și că nu purtăm consecințele lor ca pe niște haine grele de iarnă care împiedică primăvara din pași.
Da, și aș fi vrut să spun și că înflorim întru spontaneitate, creativitate într-un mod natural și că ne lepădăm cu ușurință de urmele traumelor timpurii.
Realitatea pe care o observ și pe stradă și printre prietenii mei și în cabinet este însă alta.
Mai devreme sau mai târziu, întrezăresc în interacțiunea cu celălalt chipul unei figuri parentale deloc binevoitoare. Cu care cel din fața mea încă mai poartă în plan intern un fel de dialog de registru sado-masochist sau, oricum, din zona dominării- supunerii.
Cum de se întâmplă asta?
Unul dintre mecanismele fundamentale de a face pace cu ce ți s-a făcut, oricât ar fi de autodistructiv în esența lui, este cel al repetiției.
Da, refacem relațional, ca în transă, atmosfera halucinantă a suferinței de copil, cu o speranță la fel de naivă că poate, în felul acesta vom găsi o ieșire din caruselul de atunci sau poate o izbăvire sau că vom rescrie finalul.
Este și motivul pentru care îmblânzirea părintelui intern și a raportului punitiv față de formele de copil din relația pacient/client este poate partea cea mai importantă a unei psihoterapii.
Cu cât evenimentele traumatice din copilărie au fost mai grave, cu atât cel care a crescut astfel e mai vulnerabil spre a reproduce raportul de forțe de când era mic, într-o formă uimitor de identică. Ca și cum ar avea un fel de xerox intern care să permită replicarea până la istovire a istoriei durerii de copil.
Să luăm un exemplu, unul care poate fi întâlnit frecvent pe meleagurile relaționale. Aveți și voi, printre cunoscuți, membri ai familiei sau prieteni, oameni care întârzie. Frecvent.
Și vă propun, pentru a specula câteva dintre originile posibile ale acestui comportament, să o inventăm pe Dora. Să presupunem că Dora ne este prietenă și că obișnuim să ne vedem, din când în când cu ea la o cafea, sau la un ceai, sau poate la o plimbare prin parc, după preferințe. Fără excepție, întârzie. Mai mult sau mai puțin.
Acum, este poate important să stabilim și faptul că, deși este neplăcut, am decis că aspectele bune ale relației cu ea cântăresc mai mult decât acest detaliu. Adică am ales să păstrăm prietenia cu ea pentru că e, în esență, o fată bună și, trecând peste acest inconvenient, ne simțim bine cu ea. Deci, suntem dispuși să ne asumăm acest disconfort.
Ceea ce vreau să spun aici este că,
deosebit de important în relații este să clarificăm intern ce anume este tolerabil pentru noi și ce nu.
Și să ne asumăm alegerea de a păstra sau renunța la prietenii, dacă ni se pare că eforturile pe care le avem de cheltuit sau compromisurile sunt prea mari. Asta nu înseamnă absența asertivității. Adică nu voi juca pe lupul deghizat în oaie dacă simt iritare.
Doar că îmi voi asuma responsabilitatea pentru ceea ce simt.
Nu voi sări cu ocaua culpabilizării asupra celuilalt.
Da, nu voi spune: “Sunt furioasă că ai întârziat”. Nu. Poate cel mult un: “Am o oarecare dificultate personală când e vorba de sfertul academic. E limita mea. Te-aș minți dacă ți-aș spune că mi-e confortabil. Cu toate astea sunt bucuroasă să te revăd.” Percepeți diferența, nu?
În plus, nu-i voi cere Dorei să se schimbe. Așa cu pistolul amenințărilor sau al șantajului la tâmplă. Asta nu e ok, dar poate voi detalia în alt articol.
Ei, mai mult decât atât, ca om preocupat de creștere întru maturizare, voi înțelege și că întârzierea ei este un fel de mesaj pe care mi-l adresează mai mult sau mai puțin conștient și pe care îl adresează și altora. Asta pentru că am stabilit că Dora întârzie de fel.
Ceea ce face diferența dintre o atitudine infantilă și una ceva mai interesată de cunoaștere de sine este că voi deveni curioasă să aflu esența acestui mesaj.
Să o descopăr pe Dora, nu să o acuz. Și să mă descopăr și pe mine în relație cu ea. Să văd ce tip de scenariu și dinamică ne pricepem să scriem împreună. Și ce fel de roluri vizităm.
Așa că să pornim cumva pe itinerariul unor posibile mesaje încapsulate în actul ei de a întârzia:
1. Întârzierea ca protest
Întârzierea ei ar putea fi o formă de refuz sau de protest față de ceva ce simte în relație cu invitația mea și care este poate la fel de neclar și pentru ea. Poate că nu a îndrăznit să spună nu, deși era ocupată și în proximitatea unei figuri parentale care poate se supăra dacă ea, copilă fiind nu voia să facă anumite lucruri, ar putea avea sens…
Dacă-mi dau seama de asta, mă pot ajuta și pe mine și pe ea să relaxăm un pic spațiul prin: “Uite, dacă ai putea veni azi la cafea, m-aș bucura, însă, știi tu, dacă încă nu ai terminat proiectul ăla și este greu să te rupi de el, nu mă deranjează, ne putem vedea și săptămâna viitoare sau altădată…”
Din jobenul posibilităților exploratorii Dora, ar putea să dezvăluie despre sine, prin actul de a întârzia și:
2. O formă de neîncredere
Dora ar putea să dezvăluie prin acest gest și faptul că îi este greu să aibă încredere să se apropie de mine și asta nu pentru că nu mă cunoaște îndeajuns, ci poate pentru că poartă în sine chipul unei figuri parentale instabile emoțional, lângă care nu s-a simțit poate în siguranță.
Ce nu știe este că,
prin comportamentul ei de a întârzia poate să stimuleze în celălalt exact irascibilitatea, instabilitatea care-i sunt familiare.
Dar eu, pentru că mi-este dragă și îi știu luptele interne, pot contribui la setarea unui altfel de spațiu, și pentru mine și pentru ea, de exemplu o pot aștepta cu zâmbetul pe buze, în definitiv mă bucură că, deși este mai rezervată, își poate asuma riscul de a se împrieteni cu mine, chiar și dacă are aceste frici de intimitate, pe care mi le reflectă și mie, la un anumit nivel.
Putem crește împreună, la ceas de interacțiune, mai multă siguranță și încredere.
3. Întârzierea ca formă a abandonului
Dora ar putea, în egală măsură, să-mi transmită și faptul că îi este teamă să nu renunț la prietenia noastră. Stă cu frica abandonului în sân. A crescut la bunici până la cinci ani, mama nu prea a fost prin preajmă.
Îi este tare frică să se atașeze, a păstra o oarecare distanță o ajută să se protejeze de a resimți durerea de copilă.
Se așteaptă la nivel profund să fie lăsată cu ochii în soare și, fie o face ea preventiv, fie te invită pe tine să nu mai tolerezi distanța dintre tine și ea. Hm. Dar, Dora este o fată simpatică dacă ajungi să treci de această pojghiță și să-i ghicești sensibilitatea.
Și tu și ea ați putea înflori dar de stabilitate în prietenia voastră. Ai putea să-i dai mici semne de asigurare că vei fi acolo pentru ea și că, da, te încântă micile voastre sporovăieli.
4. Întârzierea ca manifestare a îndreptățirii
Ar putea fi vorba și despre faptul că își imaginează cumva că eu sunt cumva la cheremul ei, reminiscență a relației cu mama ei, care era mereu cu ochii pe ea, ca pe butelie. Între ele poate nu a fost prea mult spațiu de respirat și de crescut. Dora a crescut cu un profund sentiment de îndreptățire și iată, acesta își face apariția și între noi. Cu ea știu că limitele sunt esențiale:
Nu voi sta mai mult decât mi-am propus, voi fi atentă la propunerile ei de a schimba planurile. Asta ne poate ajuta pe amândouă să creștem prin prietenia dintre noi. Că nici eu nu sunt întâmplător în viața ei, după cum nici ea nu este absolut accidental prietena mea.
5. Întârzierea ca expresie a complexului de inferioritate
Întârzierea ar putea fi o expresie a unui un profund sentiment de inferioritate.
Da, e posibil și să îmi ceară inconștient să o cert sau să o umilesc pentru a reitera o parte din povestea ei veche de a fi devalorizată de tată.
Se teme că nu ar putea fi o companie plăcută și evită confruntarea cu senzația de inadecvare. Se așteaptă ca eu să mă plictisesc în prezența ei și să o disprețuiesc pentru faptul că nu e atât de sclipitoare în conversații precum și-ar dori pentru a se asigura că nu e respinsă din cauză că e ceva fundamental defect la ea.
Aș putea să-i strecor: “Mă bucur că ai venit, prețuiesc momentele cu tine”… asta dacă într-adevăr nu mă fură peisajul de a mușca momeala de a deveni asemenea lupului cel rău din povestea ei și a mea.
Că dacă am avut și eu parte de desconsiderare în copilăria mea, fie de la mama când era copleșită de treburi, fie pe băncile școlii, aș putea fi tentată să repet cu ea scenele de atunci.
6. Întârzierea ca manifestare a dependenței
Mesajul din comportamentul ei ar putea fi și în faptul că este obișnuită să depindă de alții, nu e separată de o figură parentală proeminentă care-i domină meleagurile interne și asta se vede din faptul că nu prea face nimic de una singură.
De exemplu, acum a întârziat pentru că soțul ei, care urma să o aducă la întâlnire cu mașina a mai avut de scris ceva email-uri pe ultima sută de metri și au plecat în ultimul moment.
Are senzația că nu se poate descurca și e prinsă și în familia ei într-o istorie de co-dependență.
Amândouă putem crește dar de autonomizare prin prietenia noastră. Eu prin exemplul personal, prin acel colțișor al minunatelor activități de care mă bucur în solitudine și căruia ea îi simte prezența prin mine.
Eu aș putea învăța de la ea să mă las uneori și să depind de un altul, dacă sunt genul mai independent, pentru că știm, și independența și dependența sunt două fețe ale aceleiași monede care nu e colaborare sau interdependență. Nicidecum.
7. Întârzierea ca sacrificiu de sine
Poate că Dora s-a obișnuit de mică să-și nege nevoile,
pe vremea când avea grijă de mama ei bolnavă sau de sora mai mică. Da, ea știe, din nefericire, ce înseamnă să renunți la tine însăți, atât de mult încât nici nu-și dă seama că a devenit parte din ea.
Prin urmare, și acum, în drum spre mine, a sunat-o o altă prietenă să-i ceară să o ajute la un proiect și a stat cu ea la telefon cam jumătate de oră, după care a sunat-o și tatăl ei să-i ceară să cumpere un stick de memorie.
S-a oprit la magazin, apoi s-a întâlnit și cu Loredana care a întrebat-o dacă poate să stea puțin de vorbă cu ea să se sfătuiască într-o privință… cam așa…
Dora este fata care se străduiește să împace pe toată lumea și eu știu câtă durere este în atitudinea ei.
Concluzie:
Multe ar mai fi de spus, dar, poate, cel mai important este ca, înainte să ne dedăm exercițiului de a arunca cu piatra acuzelor,
să încercăm să descoperim sensul mesajelor care ne sunt adresate prin comportament
și să scriem file de empatie și față de noi și față de ceilalți…
Foto: Unsplash