Vi s-a întâmplat și vouă probabil să încercați să trasați limite în spațiul public și să vă treziți cu reacții care mai de care mai colorate, nu?
De exemplu, îmi amintesc un moment în care, pe la începutul pandemiei, am rugat femeia din spatele meu, de la rând la supermarcket să se tragă doi pași mai în spate, pentru că, la propriu, îmi respira în ceafă.
Prin mască, e drept, dar ce contează. Aveam senzația că îmi înghite spațiul personal. Nu numai că m-a cadorisit cu o “nebună de legat”…, dar și-a tras coșul cu năduf și a făcut o ditamai scena, cât să o remarce toată urechea și ochiul din magazin.
M-am întrebat dacă nu cumva am trasat limita și cu o doză de frică… Disconfort a fost, cu siguranță. Nu sunt fană a unor apropieri de genul. E ca și cum aș mânca din aceeași farfurie cu un necunoscut. Ori, nu fac asta nici măcar cu prietenii și familia…
Un fel de adaptare la realitate
Ei, ulterior am renunțat la dreptul meu de a manifesta asertivitatea astfel în te miri ce condiții. Nu de alta, dar cum bolborosesc intern tot felul de nemulțumiri în perioada asta, nu ar fi de mirare ca reacțiile să fie oricum disproporționate… așa că, mă fac mică, mă trag cât pot de departe de cei care nu-mi respectă spațiul, îi evit atât cât se poate… Din ce motiv?
Simplu. Reacțiile de acest tip dau năvală dintr-o zonă de regresie infantilă, adică din copilul impulsiv, supărat pe lume, revoltat nevoie mare și care e pe cale să facă o criză de tantrum.
Ori, incapacitatea de conținere care vine dintr-o astfel de condiționare veche, sfârșește de obicei cu violență sau abuzuri. Doar mai știți și voi câte ceva despre faimoasa identificare cu agresorul, nu?
Variante de răspuns matur
O persoană ceva mai matură emoțional, în momentul în care menționam disconfortul meu, ar fi putut răspunde ceva de genul:
- O, îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că am venit atât de aproape. Mă scuzați. (Și s-ar fi retras în spate)
Sau:
- Îmi pare rău de disconfort, mie nu mi-e așa frică de virus, dar, da, desigur, mă pot trage mai în spate, dacă asta vă ajută să vă simțiți mai în siguranță.
Sau:
- O să încerc să mă dau doi pași mai în spate, nu e mare lucru. Îmi pare rău.
Ce este maturitatea emoțională?
Scena de mai sus reprezintă un pretext bun pentru a contura, esențializat, portretul unui om ceva mai matur emoțional.
Ce te aștepți să găsești în ograda internă a unui om despre care ai putea spune că este matur emoțional?
Nicidecum perfecțiune.
Nicidecum detașare sau absența totală a unor emoții pe care unii dintre noi, din teama de a le simți, le clasăm ca fiind emoții negative și le punem în dosarul reprimării, adică fugim de ele ca trenu' pe șină când le percepem prezența pe meleagurile noastre interne sau pe chipul altora.
Un om mai degrabă matur nu e unul care tresare dulce doar pe nori pufoși și roz. Nicidecum.
Atunci? Ce este această pasăre rară?
Este o făptură care își dă voie să simtă toate emoțiile, atât de registru negativ, cât și pozitiv. Nu se sperie să le simtă.
Cu toate astea, nu acționează dominat de ele. Ca și cum ele ar țâșni ca un fel de apă care inundă rațiunea, direct în comportamente vătămătoare față de sine sau față de ceilalți.
O astfel de ființă, cu ceva exercițiu autoreflexiv, are încredere că le va face față sau că, dacă se simte copleșită, e ceva temporar, va trece, și oricum va găsi o modalitate să le gestioneze.
Cu toate astea, un om matur nu e de piatră și nici robot. Nu face totul ca la carte. Își permite să și greșească fără să facă din asta un prilej de tragedie, doar că e dispus să vadă că s-a înșelat și că, deși ceea ce a spus sau făcut la un moment dat părea a fi o idee bună atunci, experiența ulterioară a dezvăluit că nu era decât o formă de repetiție.
De exemplu, în scena de mai sus, dacă femeia ar fi fost dispusă să vadă că pentru mine nu era la fel de confortabilă ca pentru ea apropierea de centimetri piele, poate că ar fi putut accesa o parte mai empatică.
Așa, a fost nevoie ca eu să spun că îmi pare rău că o deranjează cererea mea, că nicidecum nu e împotriva ei și că mă ajută pe mine să mă simt în siguranță. Nu a ajutat oricum. Era deja într-un alt timp și reacția ei nu mai avea niciun fel de legătură cu mine.
Dialog intern matur
Ceea ce este diferit în cazul omului matur de cel mai degrabă copil mare în haine de adult este că dialogul lui intern include aceste funcții:
- s-a învățat să recunoască și să protejeze pe copilul intern vulnerabil care a fost. E acolo lângă el, îl susține când îi este greu, are grijă să fie hrănit cu atenție și iubire, îi îndeplinește într-o proporție mare nevoile de bază;
- știe cum să pună limite tendinței copilului intern de a descărca furia în mod impulsiv, în comportamente distructive atât față de sine, cât și față de ceilalți,
- a identificat modalități adaptative de a confrunta și limita la nivel intern influența părintelui tiran sau abuziv, autoritar, disfuncțional.
Foto: Unsplash