Creaturile ale căror priviri și chipuri par întunecate de bărzăunii furiei nu sunt, poate, cele mai simpatice ființe de pe planetă. Asta cu atât mai mult cu cât, să zicem, prin fața ochilor le trece, ca o farfurie zburătoare, ideea că voi ați fi sursa neplăcerii pe care o trăiesc.
Cam așa mi se intâmpla și mie uneori cu Miruna, doar că eram prietene din copilărie și ajunsesem să-i cunosc vulnerabilitățile și implicit pe ale mele în preajma ei.
― Nu e că i-aș da dreptate, i-am mărturisit. Departe de mine asta. Are și el responsabilitatea lui. Doar că încerc să mă pun și în pielea lui.
În timp ce-i spuneam asta, a început să mă privească în modul acela care-mi era familiar și care mă făcea să am senzația că ar putea să explodeze în orice moment și să orienteze spre mine atacul destinat lui.
Și-a ridicat sprâncenele, și-a strâns buzele a ciudă într-un fel de mutră care semăna mai curând cu a unui copil în prag de tantrum decât cu a unei femei de 28 de ani.
Prin urmare, am început să-mi cântăresc atent cuvintele, din acest punct știam că am de ales cât să spun din ce cred, adică să dozez cantitatea de adevăr din vorbe… așa că… nu aveam chef să devin un fel de țap ispășitor, deși nu eram convinsă deloc de faptul că voi reuși să mă scutesc de o scenă.
Așa că, păzindu-mi bostănăria, calculam ce ar putea să pună mai puține paie pe foc și să nu fie minciună.
Am omis să-i spun Mirunei că nu-mi era greu să-mi imaginez că-mi așez emoțiile în trupul lui. Fusesem de multe ori în relație cu ea în situații similare cu el.
Ce se întâmplase de fapt?
Mama lui venise în vizită la ei. Îi anunțase din timp. Miruna nu e persoană matinală, așa că, uneori, mai ales dacă e weekend, o prinde și amiaza în pat. Mircea și mama lui vorbeau în bucătărie și la un moment dat s-a auzit o cascadă de râs.
Necazul este că pereții subțiri ai apartamentului și somnul de iepure al Mirunei au trezit-o. Nu numai că s-a ridicat ca vijelia din pat, dar s-a năpustit ca o furtună în bucătărie și a început să țipe la Mircea. De față cu mama lui. Pe românește, s-a răcorit, așa spune ea.
Că nu putea altfel. Asta e scuza pe care și-o găsește de fiecare dată. Ca și cum celălalt apasă pe butonul ei de electricitate și ea nu are altă soluție decât să se aprindă.
Uite, cum și-au permis acum să nu țină cont niciunul și nici celălalt că ea doarme. Ce nesimțire! Și după aia, colac peste pupăză, el s-a supărat pe ea și nu-i mai vorbește decât monosilabic de vreo săptămână.
― Zi și tu, mormăie ea. Nu numai că i-a durut în …. că eu eram încă în pat, dar după aia tot el o face pe lezatu'. Ce să zic, și dacă era mă-sa acolo ce mare brânză? Ce, ea nu știa ce face? Să se ducă să stea cu mă-sa, dacă nu mă acceptă așa. Eu sunt rea de somn.
Rădăcini ale furiei dezlănțuite
Ei, dacă Miruna ar fi avut 3-4 ani, reacția ei ar fi fost absolut normală. E suficient să înlocuim personajele, să reconfigurăm scena și să ne imaginăm o copilă de 3-4 ani, trezită din somn brusc de niște zgomote stranii.
Da, exact cum ați auzit. Un copil de această vârstă nu se poate conține emoțional. Nu înțelege ce se întâmplă cu el,nu poate să spună clar ce simte, iar senzațiile de neplăcere pot fi copleșitoare mai ales dacă este vorba despre o nevoie centrală de-a lui, care ajunge să fie perturbată de mediu.
Dacă se simte liber, în siguranță în cuibul lui, își va manifesta disconfortul pentru a primi un fel de alinare din partea părintelui.
Cel din urmă are o misiune destul de dificilă: pe de o parte să valideze emoția copilului, pe de altă parte să nu facă din țânțar armăsar. Să ne-o imaginăm pe Miruna mică.
Dacă mama ei, la o scenă de genul, ar fi îngăimat mai mult sau mai puțin un: “E normal să fii furioasă, Mirunic. Nu e plăcut să te trezești așa. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama de zgomot. Vrei să te întorci în pat, să-ți citesc ceva, poate adormi la loc sau preferi să ne jucăm?”… da, cu astfel de versiune de atitudine maternală, probabilitatea ca scena asta să se repete aproape identic la 28 ani ar fi fost mult mai mică.
Ori, după cum bănuim, mama Mirunei, la rândul ei prinsă în tot felul de încurcături ale copilăriei ei, nu a făcut decât să întărească un fel de reacție de îndreptățire a fiicei sale de a pretinde celuilalt să aibă grijă să nu o deranjeze sau să o supere. Adică a încurajat-o pe Mirunic să se manifeste ca un mic tiran.
Care au fost ingredientele relației mamă - fiică?
Ileana, mama lui Mirunic avea două mari temeri:
1. Să nu cumva să nu fie o mamă bună
Motiv pentru care pleca ușor urechea la ce zicea lumea despre cum să crești un copil cuminte, ascultător.
Ori vecinii, rudele, educatoarea, chiar și necunoscuții din magazine erau darnici în sfaturi despre cum n-ar trebui Miruna să fie și ce n-ar trebui să simtă sau să manifeste comportamental.
V-ați prins, poate, era multă morală în modul în care îi vorbea Mirunei, una încurajată și de perspectiva comunitară. Copila avea câte o regulă de bună conduită aproape pentru orice făcea.
O certa și o critica adesea: că nu e ordonată, că nu învață suficient, că s-a murdărit, că o face de râs că nu lasă jucăria pe care a pus mâna în supermarchet, că o fetiță mare, cuminte, nu procedează așa etc…
2. Să nu sufere Mirunic.
Da, îi era greu să tolereze orice formă de durere pe care o simțea progenitura ei, motiv pentru care nu seta limite sănătoase.
Mirunc învățase că, dacă trântește jucăriile și plânge zgomotos, dacă strecoară printre scâncete și un: “Ești rea!” mama se va da peste cap să îi alunge lacrimile de crocodil, îi va face pe plac sau va încerca să-i pregătească ceva bun să o îmbuneze. Intuise cum să transforme vrăjitoarea în zână.
Tabloul arăta cam așa: mama se plângea de Miruna că nu face ce așteaptă de la ea, îi spunea ce fel ar trebui să fie o fetiță de vârsta ei.
Miruna o ignora o dată, de două, de trei ori, după care începea să se manifeste zgomotos, să plângă, să arunce jucăriile.
Mama încerca să o îmbuneze, se apuca să facă în locul ei lucrurile pentru care o certase mai devreme sau să-i cumpere jocuri și dulciuri, să o răsfețe, copila părea că se liniștește și e mulțumită… după care o luau de la capăt…
În loc de concluzii:
Între furia descărcată distructiv în spațiul relațional și sentimentul de îndreptățire infantilă este o strânsă legătură.
Mai simplu, adultul aflat sub stăpânirea furiei sale este un ex-copil care pretinde celorlați să fie la cheremul nevoilor, dorințelor lui și să li se supună.
Între furia supradimensionată din adult și frică nu este decât o distanță de un insight. Prin urmare, dacă reușești să vezi frica din adultul cu mințile întunecate de furie, felicitări!, inteligența emoțională nu este pentru tine doar un concept teoretic zornăitor.
Furia ascunde de ochii conștiinței tot felul de dureri de copil, unele care nu au putut fi conținute și investite cu sens de părintele de altădată.
Este absolut firesc pentru un copil să simtă furie când trăiește un disconfort fizic sau emoțional și să o exprime zgomotos ca pe un fel de strigăt de ajutor într-ale gestionării ei.
În privința omului la vârsta maturității, ventilarea nediferențiată a furiei indică atât o deficiență a capacității de a o simți, de a-i face spațiu în plan intern și de a-i descifra sensul, cât și o absență a limitelor sănătoase.
Există și forme de furie sănătoasă, care au legătură cu spațiul personal, dar despre ele, în alt articol.
Foto: Unsplash