Câte ceva despre copilul vulnerabil din adult (partea I)

Îmi plac florile și ăsta nu mai e un secret pentru cunoscuții mei. E deja truism. Le privesc, le fotografiez, le desenez, mi le imaginez având corespondent emoțional. Le-am și personificat în picturile mele, le-am botezat umanifloare… și câte și mai câte povești am inventat și încă mai creez pe marginea lor.

Și asta nu e tot. Nu trece săptămână fără să mă mi se prindă câteva de degete, când trec pe lângă vreo florărie.

Înfloriri interne și piedici

Ei, câteodată se întâmplă să mă mai pricopsesc și cu boboci care, deși îi alint cu atenția mea, nu se deschid,

de parcă n-ar ști cum să înflorească sau cum să primească lumina care să le dezvăluie miezul.

Și nu pentru că ar fi încăpățânați. Cum sunt oamenii uneori. Nicidecum. Sau cel puțin am ajuns la vârsta la care să-mi dau seama că, dacă se întâmplă asta, este pentru că au mai degrabă o vulnerabilitate intrinsecă.

Ceva a interferat cu dezvoltarea lor și îi împiedică în continuare să-și atingă potențialul floral.

Și despre ce altceva ar putea fi vorba decât despre o traumă?

Cu timpul am ajuns să percep miezul care nu poate înflori în om. Unii îi spun copilul vulnerabil. Ce înțeleg prin asta?

Fețele vulnerabilității

Sigur aveți prin preajma voastră ființe care uneori nu numai că par copleșite de frică, tristețe sau neajutorare, dar la ceasul unei asemenea stări și vocea și chipul și privirea se transformă ca sub puterea unei vrăji și ajung să se asemene unui copil.

Unul care prin toți porii lui cere un fel de ajutor, despre care simți că e din adâncuri vechi, ca și cum întreaga supraviețuire i-ar fi pusă sub semnul întrebării. Needy child.

Și iată cum, deși poate ai ditamai omul în fața ta, senzația pe care o ai este că îți cere un fel de sprijin sau îngrijire maternă și pe care, de cele mai multe ori nici nu știe cum s-o primească.

Un exemplu

Urmează să mă întâlnesc la o cafea cu Mara, una dintre prietenele mele.

Așteaptă să-mi aleg eu locul pe care-l prefer la masă, mă privește oarecum timid, oftează abia deslușit, după care mă întreabă ce mai fac.

Ar fi în stare să mă asculte ore, doar că eu știu că, în ceea ce o privește, a spune verzi și uscate despre mine înseamnă un fel de a evita să vorbim despre ea și despre ce o preocupă.

Așa e ea de când o știu. Mai tot timpul gânditoare, abătută, aplecată peste problemele celorlalți de parcă ar fi ale ei, pe punctul să dea o mână de ajutor de fiecare dată când i se solicită sprijinul.

Este micuță de statură și excesiv de slabă. Ocupă puțin spațiu și la propriu și la figurat. Cu umerii arcuiți în față, pare încovoiată de un fel de povară invizibilă, un fel de însoțitor de-al ei, fidel ca orice suferință pe care nu vrei să o simți sau să o vezi.

Eu sunt bine, cum mă știi… poate un pic obosită, atât… Tu?
Ei, îmi răspunde Mara cu jumătate de gură și de glas… și eu sunt bine… ochii i se fac mari și rotunzi ca de fetiță copleșită de tristeți ascunse.
Hm, după cum îmi spui, am o bănuială că nu e chiar roz, sau mă înșel? o trag eu de limbă, după care adaug:
Dar dacă nu vrei să vorbim despre asta, nu-i bai, pot înțelege…

Oftează din nou. Cum este genul de om care găsește o vorbă bună de fiecare dată când ai nevoie de ea, aș vrea să-i pot oferi și eu susținerea mea.

Fragmentările apropierii

Nici nu vă puteți imagina în câți ani de prietenie am reușit să ajungem în punctul ăsta, în care să îndrăznească puțin câte puțin să mai strecoare câte ceva și despre ce se întâmplă cu ea… și să-mi permită să fiu acolo, lângă ea.

Tiberiu…
Ce e cu el?
Mi se pare mai așa…
Cum așa?
Așa, mai distant…
De când asta?
Cred că… de vreo două luni.
Cum așa?
Nu știu.
Ce înseamnă mai distant?
Ei, vine târziu… Vorbește puțin.
Ei, aici v-ați cam potrivi, încerc să destind eu puțin atmosfera.

Schițează un fel de zâmbet, după care buzele îi fac podul pe chip într-un fel de resemnare.

După aproape jumătate de oră de dialog reușesc să înțeleg că îi e teamă să nu o părăsească Tiberiu. Sunt de trei ani împreună, urmează să se căsătorească în toamnă.

Manifestările vulnerabilității

Deloc întâmplător, Mara nu i-a vorbit lui Tiberiu despre teama ei și nici despre faptul că nu știe cum să interpreteze întârzierile lui din ultima vreme.

A continuat să se comporte cu el de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și să se frământe intern, să se întrebe dacă nu cumva a greșit cu ceva, sau e ceva ce a făcut și nu și-a dat seama că l-a supărat.

Din nou, fără să-i sufle o vorbă despre asta.

A început să facă tot mai multe prin casă, doar doar se va prinde el că ea e o fată bună și iubitoare. El, însă, nu numai că părea că nu observă eforturile ei, dar aproape că-l deranjau.

A început să-și spună tot mai des că poate că merită ca el să plece din moment ce nu e nici prea drăguță și nici tonică sau populară ca alte femei. Cine nu s-ar plicitisi cu ea sau lângă ea?

Mai multe despre configurația lăuntrică a Marei și despre modul în care a învățat ea să funcționeze așa în relații în articolul următor…

Foto: Unsplash