Câte ceva despre copilul vulnerabil din adult (partea a II-a)

Faptul că nu suntem responsabili pentru ceea ce simte sau gândește celălalt reprezintă una dintre provocările dezvoltării noastre întru lumina maturizării.

Asta cu atât mai mult cu cât cei mai mulți dintre noi am crescut cu diferite forme de respingere ascunse bine sub pălăria culpabilizării sau reproșurilor.

La ceas de oboseală, stres, nerăbdare și multe alte emoții considerate a fi de registru negativ, părinții deveneau generoși în comportamente prin care să ne arate că e musai să ne schimbăm ca să ne iubească.

Mara nu făcea excepție, după cum nici eu nu eram mai brează în privința moștenirii mele în această privință. Singura diferență era în faptul că eu căutasem de-a lungul unor ani de psihoterapie firul sinelui meu adevărat în ani și ea nu.

Am ascultat-o cu atenție, încercând să mă dumiresc ce trăiește.

Și nu ai de gând să-i spui ce te frământă?
Nici nu știu. Ar avea sens?
Hm. N-aș vrea să te influențez. Vrei să știi părerea mea?
Chiar te rog…
Uite, dacă te-ai îngrijora în privința mea, mi-ar plăcea să-mi spui și să vorbim despre asta… Eu nu sunt Tiberiu, e adevărat, însă nici nu cred că situații de genul se pot rezolva de la sine fără comunicare onestă. În plus, e posibil ca omul să aibă cu totul alte motive să se comporte așa decât cele pe care ți le imaginezi tu. Ți-o spun din perspectiva lui Stan Pățitu'. De câte ori n-am scris basme de-a dreptul… mai ales din astea că dacă se supără X sau e mai rece sigur am călcat eu pe bec sau ceva, musai e vina mea…

Cu ea mă minunez și eu de cât de expresivă verbal devin, dar iată că pe buze îi înflorește un fel de zâmbet.

Un fel de radiografie funcțională

După cum v-ați prins deja, Mara nu a învățat de ieri de azi să țină la distanță de ceilalți ceea ce simte.

Obiceiul ăsta de a ascunde miezul de gânduri și emoții l-a deprins devreme și îl repetă, fără să-și dea seama, aproape în toate relațiile ei semnificative.

Este ca și cum pericole de tot neamul ar pândi din umbră chipul dezvăluirii de sine, așa că suflă și-n iaurt și își blochează orice impuls confesiv.

De parcă dacă ar ști ce simte sau gândește, celălalt s-ar speria atât de tare, încât ar lua-o la sănătoasa și nu s-am mai întoarce neam.

Și ca să nu ajungă la “drum bun și cale bătută”, se dedă unor exerciții ritualice de a face ceea ce-și imaginează că așteaptă celălalt de la ea.

Iar eu, eu am avut de furcă de nenumărate ori cu asta. Aveam senzația că între mine și ea e un fel de zid și că o conexiune autentică, profundă nu e posibilă.

Cumulat cu faptul că nu e vorbăreață defel, adică nici despre altele și alții nu prea sporovăiește, tăcerile prelungi, oarecum încărcate, erau însoțitoarele noastre fidele cu ani în urmă.

Reminiscențe ale copilăriei

Vă întrebați poate ce se întâmplase în copilăria Marei. Ce anume o făcea să aibă atât de puțină încredere că ar putea fi plăcută și iubită dacă ar fi văzută așa cum este de fapt.

Simplificat, ar fi vorba despre tot ce a precedat și urmat momentului în care tatăl ei a plecat de acasă. Mara nu avea atunci mult peste șase ani.

A plecat și dus a fost sau, mai pe românește, nu a mai vrut să aibă de-a face nici cu fosta soție, mama Marei, nici cu fiica și cu fiul lui, Damian.

De înțeles, părinții săi nu se înțelegeau oricum. Erau ca doi străini sub același acoperiș, sau cel puțin așa și-i amintea ea. El era rece, rezervat, laconic în conversații.

Când se supăra pe ea, mama Marei îi mai strecura câte un “ești ca taică-tu” și cuvintele astea, șuierate printre dinți, nu aveau încărcătura vreunui compliment. Dar o înțelegea și pe mama ei, să rămâi fără sprijin cu doi copii mici nu e tocmai simplu.

Deși încă era o copilă, Mara a preluat mare parte din treburile casei.

A devenit cumva brațul drept al mamei ei și a ajutat-o să-l crească pe Damian.

Toate “bune și frumoase”, doar că ea era acolo și să o consoleze pe mama și să suporte toate frustrările ei de femeie singură copleșită de responsabilități.

Curajul vulnerabilizării

Nu mă așteptam ca Mara să-i împărtășească lui Tiberiu neliniștile ei. Sau cel puțin nu după dialogul nostru. Așa că mare mi-a fost mirarea să o aud că a înotat cumva contrar curentului condiționărilor din copilărie și a îndrăznit să-i vorbească mai liber. Despre ce simte.

Eu am fost ce-am fost uimită, dar nu vă puteți închipui starea ei de perplexitate… Ce credeți că a aflat?

  • că Tiberiu avea un proiect important la job și că, din moment ce-și dorea un salariu mai mare, s-a afundat în muncă
  • că-și imagina că dacă ar câștiga mai mult și nu ar mai avea griji financiare și ea s-ar relaxa, ar fi mai deschisă, oricum, și mai puțin abătută
  • că uneori simțea că e la ani lumină distanță de el, că nu-l lasă să se apropie sau nu are încredere că îi poate fi alături, așa că se lăsa păgubaș și se afunda tot mai mult în activitățile lui profesionale…

Calea către sine și către alții

Pentru Mara acela a fost un fel de moment de cotitură existențială. A fost prima oară când și-a dat seama cât de departe era ce-și imagina de realitate.

Și a început să-și pună tot mai multe semne de întrebare cu privire la ce crede că percepe. S-a întâmplat să fiu și eu pe acolo. Au urmat câțiva ani de psihoterapie și de regăsiri. Cu momente bune și mai puțin bune. Ca în viață.

În loc de concluzii

De un an și două luni, Mara și Tiberiu au devenit părinții unei fetițe. Au botezat-o Lucia. E prima fetiță cu acest prenume și din familia lui și din familia ei.

Deloc întâmplător, Mara este tot mai conștientă de modul în care mai are uneori tendința de a-l îndepărta pe Tiberiu de ea și de fetița ei, așa cum o făcuse odinioară mama cu tatăl ei.

Doar că se repliază imediat. Și atunci se deschide către a-l primi pe Tiberiu mai aproape de ea.

Ca orice femeie trecută prin psihoterapie, știe că

nu există copil fericit dacă relația de cuplu dintre părinți nu e armonioasă.

Și mai știe și că mare parte din viața ei a crezut în tot soiul de iluzii. Cum ar fi că este vinovată. Că nu a putut împiedica despărțirea alor săi. Că nu a putut să o facă pe mama fericită. Că nu a putut să-i alunge suferința. Că nu se descurca prea bine cu Damian, care plângea frecvent de ți se rupea sufletul.

Foto: Unsplash