Suntem cu toții mai mult sau mai puțin darnici întru bunăvoința de a ne fi alături în momente cu emoții apăsătoare. După cum au fost și părinții noștri pe vremea când pașii ne erau nesiguri și căutam la fiecare mișcare susținerea sau aprobarea lor.
Dacă ești în punctul în care, la ceasul de tristețe sau de furie al celui apropiat ție, atitudinea este ceva de genul:
ești liber să simți tot ceea ce ai nevoie să simți și dacă vrei să vorbești despre asta, sunt aici să te ascult…
înseamnă că pe undeva, oglinda relațională ne arată un chip al împăcării cu emoțiile mai puțin plăcute la port.
Câte ceva despre Maria
Maria nu reușește să-și facă prieteni apropiați. De fapt, nu poate spune despre nimeni dintre cunoscuți că este demn de încrederea ei. Nu atât cât să i se poată confesa cu privire la ce o frământă mai mult.
Într-un fel sau altul, este convinsă că fiecare i-a greșit la un moment dat, motiv pentru care este foarte precaută în dezvăluiri. În relațiile profesionale e și mai rezervată. “La job clar nu este locul potrivit să te apropii de cineva. E calea sigură către suferință.”
Câte ceva despre Andrei
Andrei nu se înțelege prea bine cu soția. Îl deranjează ceea ce e tentat să eticheteze ca fiind efuziunile ei sentimentale și lamentațiile frecvente. O consideră labilă.
Când ea începe să se exprime emoțional, fie că este vorba despre serviciu, prietene sau despre relația lor, se simte în pericol și o ignoră.
Departe de a pricepe sau ține cont de mesajul de “lasă-mă-n pace”, Elena continuă cu și mai mult aplomb să turuie și să vină peste el în momentele în care el încearcă să se retragă ca din fața unei avalanșe.
Asta până când simte că nu mai rezistă, țipă la ea, uneori o jignește și pleacă de acasă “să se răcorească”.
Câte ceva despre Mircea
Mircea, deși bărbat tânăr, este un fel de mama răniților. Prieteni, cunoștințe, colegi, rude, toți vin la el când au probleme.
Îi ajută cum poate să le descurce. Se pricepe la multe și e un bun ascultător.
Când vine însă vorba să primească la rândul său înțelegere și suport, lucrurile par a nu avea vreo legătură cu vreo formă de reciprocitate. Îl macină foarte mult că nu găsește și el “măcar un suflet” care să-i fie alături și pentru care să simtă că și el contează…
Câte ceva despre Delia
Delia nu suportă să vadă filme triste sau pe cineva plângând.
Ei, și cum viața este plină de surprize inconștiente, nici ea nu știe cum de s-a trezit într-o relație cu un partener depresiv.
Cum încercarea ei de a-l binedispune nu prea a dat roade, la fel ca și sugestia de a face ceva să-și rezolve problemele, se gândește tot mai mult să-și ia tălpășița din relație. Cum îi vede “mutra” prelungă, abătută, se înfurie, își pierde complet cumpătul.
Elemente comune
Ce au Maria, Andrei, Elena, Mircea și Delia în comun?
Cu toții poartă în universul lor lăuntric și reproduc la nivel relațional diverse forme de reprimare, inhibiție emoțională.
Chiar și Elena, soția lui Andrei, și asta chiar dacă pare să fie ceva mai expresivă la nivel comportamental.
Mai simplu spus,
niciunul dintre ei nu știe cum să întâmpine și să facă spațiu trăirilor personale puternice
și cu atât mai puțin celor care vin dinspre ograda celuilalt.
Altfel spus, s-au obișnuit să funcționeze într-un mod în care emoțiile considerate a fi de registru negativ să nu fie binevenite.
Cum îi afectează acest deficit de acceptare emoțională?
Îi împiedică să aibă relații de cuplu sau de prietenie mature, profunde, bazate pe colaborare.
Apropierea de celălalt este trunchiată astfel de incapacitatea de a tolera prezența anumitor emoții.
Maria nu suportă să se simtă vulnerabilă.
Asociază asta cu slăbiciunea. Ca să prevină să simtă dezamăgirea, durerea, care uneori pot să apară în relații, îi supune intern pe toți cei pe care îi cunoaște unor teste prin care să se dovedească demni de statutul de prieteni sau iubiți. Niciunul nu trece de acest examen aspru. S-a obișnuit atât de mult cu modul ăsta de a fi, încât crede cu tărie că, mai devreme sau mai târziu, toți cei pe care îi cunoști își dau arama pe față.
Andrei nu suportă emoțiile soției.
Elena nu suportă să simtă că e lăsată simgură cu trăirile ei intense. Într-o formă sau alta și el și ea își neagă libertatea de a fi așa cum sunt și pot fi și asta îi împiedică să se simtă intimi, în largul lor unul în prezența celuilalt.
Mircea oferă celorlalți ceea ce ar vrea să primească, însă e departe de a fi un schimb echitabil.
Se lasă cu ușurință folosit, sperând că va găsi la rândul lui înțelegere, suport. Nu-și dă voie să simtă furia pe care o are față de cei care nu-i răspund cu aceeași monedă. Îi e frică să se vadă într-o lumină mai puțin solară, și prețul pe care îl plătește este că strânge pe lângă el oameni mai puțin interesați să-l descopere cu bune și cu rele.
Delia s-a învățat să-și exileze tristețea, să o alunge ca pe o fiică nedorită departe de orice licărire conștientă.
Numai că, așa cum mărturisea și Gabor Maté, durerea izgonită aduce cu sine și mai multă suferință. În cazul ei, fiica risipitoare a tristeții s-a întors către ea prin oglinda chipului iubitului.
Rădăcini vechi
Cum au ajuns ei să fie adulții neîmpliniți de acum?, vă întrebați, poate.
Fiecare a învățat de mic să se adapteze la realitatea emoțională parentală în felul acesta. Și pentru fiecare a existat în istoria de viață timpurie ceva de genul:
Nu e în regulă să simți cutare sau cutare emoție și dacă vrei să ai iubirea și aprecierea mea de părinte, ar fi cazul să renunți la ce trăiești.
Un părinte sau un substitut de părinte a privit prima oară emoțiile intense ale copilului său ca pe niște dușmani.
Și a vrut să-i facă să dispară. Ca să nu mai simtă frica sau neajutorarea din propriul său copil interior, care, cel mai probabil, a trăit la rândul său ceva similar demult.
Da. Furia a fost un fel de lup care trebuia alungat în sălbăticia pădurii nevăzute de conștiință. Tristețea trebuia și ea să aibă soartă de cerșetor izgonit departe de ușa din fața sinelui… Durerea, nu mai zic… “Ce te smiorcăi atât. Până crești mare, trece!”
Ei, și părinții pe lângă că au predat o ștafetă luuungăăăăăăă cât un șirag de generații… nu știau că în felul acesta au toate șansele să contribuie la creșterea nu a unui om sănătos la minte, ci a unui candidat pentru nevroză sau nefericire.
Dar să-i luăm pe fiecare din ei
Maria
Mama Mariei era genul ăla de om care crede că nu e bine să răsfeți copilul, că i se urcă la cap. Își ia nasul la purtare și nu mai scoți om din el.
Nici cu tatăl ei nu a avut o relație mai apropiată. Era complet sub papucul mamei. Iar ce zicea mama era literă de lege în casă.
Toată copilăria ei s-a străduit din răsputeri să o facă pe mama să fie mândră de ea prin rezultate bune la învățătură sau alte activități care-i erau pe plac părintelui a cărui iubire era râvnită.
Nimic nu era însă îndeajuns cât să o mulțumească. De emoții, nu mai zic. S-a învățat să nu mai plângă pentru că: “Dacă plângi, măcar să ai de ce”, era replica mamei în astfel de situații când, dacă se împotrivea în vreun fel cerințelor sau se plângea că nu poate, o pedepsea mai dihai, “să o călească”.
Andrei
Andrei a avut genul ăla de mamă sacrificială, care se punea mai tot timpul la dispoziția lui și a tatălui lui. Nu se plângea niciodată și era harnică nevoie mare.
Nici nu apuca să spună ce-i poftește inima, că mama îi realiza ca prin minune dorința, să nu simtă puiu' cel mai mic grăunte de frustrare. Doar că la fel de adevărat este că era tot timpul prin preajmă. Și uneori devenea sufocantă.
Ar fi pus-o pe off, ar mai fi trimis-o la plimbare, mai ales pe la adolescență, numai că nu era chip. Era pretutindeni. Iar dacă apuca să-i spună că e supărat, răsăreau din pâlnia maternă mii de sfaturi despre cum să se liniștească…
Așa că a învățat să tacă.
Mircea
Mircea a fost de mic sprijinul mamei. Confidentul ei. Tristețea, jalea ei, după divorțul de tatăl lui, erau de neconsolat. Avea doar opt ani. De fapt, atunci și-a pierdut copilăria.
Nu era loc și pentru emoțiile lui. Trebuia să fie puternic să o susțină pe mama lui. Nici nu și-a dat seama câtă revoltă strânsese la nivel profund împotriva rolului de a prelua responsabilitățile în casă și de a avea grijă și de frații lui mai mici.
Delia
Mama Deliei a făcut depresie post-partum. În primul an de viață, scena era cam așa: Delia plângea și, cum auzea țipetele alea din rărunchi, mama ei simțea să plece cât mai departe, să lase totul și să fugă-n lume. Atât era de insuportabil plânsul ăla.
Dorina, mama Deliei, crescuse cu bunica din partea tatălui până la patru ani și asta pentru că mama ei se îmbolnăvise când nu avea mai mult de două luni. Delia a crescut cu o mamă care încerca să fugă de propria ei durere de fetiță.
În loc de concluzii:
Dacă observi că ai tendința să salvezi, să repari sau pur și simplu să eviți prin a fugi de emoția celuilalt, interogația care ar putea să-ți fie reper de creștere întru conștientizare ar fi asta:
Ce anume mă face să am tendința să anulez libertatea celuilalt de a simți… (emoția), ca și cum ar fi ceva în neregulă cu el/ea pentru că o trăiește?
Ai putea adăuga:
Când am simțit eu asta, copil/copilă fiind și în relație cu cine?
sau:
Cine obișnuia să manifeste această emoție, în ce context și prin ce tip de comportamente când eram mic/mică?
Foto: Unsplash