Am văzut și eu, uneori, în privirea mamei, umbra unei frici. Îi înnegrea căutătura și o făcea să pară ceva mai severă. În momentele alea, nu prea-mi doream să-i fiu prin preajmă.
Ei bine, teama asta nu era doar a ei și o întrezăream adesea printre oamenii mari ai copilăriei mele… fie că era vorba despre învățătoare, mătuși, vecini și alte rude de toate națiile sau prieteni de familie. Doar tata părea mai relaxat în privința ei. Din fericire pentru mine.
Despre ce să fi fost vorba?
Cu toții se fereau de așa-numitul “arătat cu degetul”. Da, nu era nimic mai grav decât să devii un fel de cal breaz sau exemplu comunitar negativ.
Să nu care cumva să te faci de râs. Sau să dai motive de bârfă. Mai ales printr-o creștere proastă și lipsă de bun simț a progeniturii tale.
Așa că mulți dintre părinții de atunci nu considerau că este păcat mai mare decât sfidarea sau libertatea neîngrădită de exprimare a copilului.
Și nu rare erau ocaziile când, cu năluca acestei idei, scoteau de la naftalina propriilor condiționări infantile silueta umilirii în public a micuțului sau micuței, văzute ca răsfățate.
Nu de alta, dar să se învețe minte, să nu-și ia nasul la purtare și mai ales, să nu mai îndrăznească altădată să contrazică sau se opună voinței adultului.
Câte ceva despre Dora
Dora are treizeci și opt de ani și este de trei ani manager la o firmă de distribuit echipamente medicale. Nici nu apucă să pășească prin sediu, că angajații dispar precum potârnichile din calea ei. E un zbir de femeie.
Atât îți trebuie, să intri în vizorul ei, că nu mai scapi. Când o nemulțumește ceva, și aproape că nu există momente în care să nu găsească ceva de îndreptat, nu ai nicio scăpare.
De la ridicatul tonului, la amenințări cu reduceri salariale și multe și felurite alte moduri de intimidare nu e decât un pas.
Nimeni nu îndrăznește să-i spună ceva, că pe deasupra e și răzbunătoare. Ca prin minune, toți cei pe care nu-i înghițea sau au încercat să-i țină piept, au ajuns să-și dea demisia. Sau au fost “ajutați”.
Câte ceva despre Cosmin
Cosmin are o părere foarte proastă despre el. I se pare că e mai degrabă tolerat la job și că, dacă ceilalți și-ar da seama cât de “varză” e el de fapt, ar ajunge pe străzi.
De câteva ori a avut și el niște idei în privința proiectelor la care lucrează, dar nu a îndrăznit să vorbească despre ele, de teamă să nu i se zică: “ce-i cu inepțiile astea.”
Se urăște și mai mult pentru faptul că nu are curaj. E obez și seara se consolează cu dulciuri și alcool.
Elemente comune
Ce au Dora și Cosmin în comun?
Atât Dora, cât și Cosmin sunt ex-copii abuzați, profund nefericiți și instabili emoțional. Au crescut cu forme de umilire, atât fizice, cât și verbale.
Abuzatorul Dorei a fost mama ei, plină de pretenții, rece ca sloiul de gheață și care nu tolera nici smiorcăielile, nici lamentațiile sau dulcegăriile.
Credea în sinea ei că o călește pe Dora dacă nu-i dă nas și o pedepsește aspru când îi iese din cuvânt. Dora nu a crescut cu vreo vorbă bună sau formă de înțelegere sau apreciere.
E adevărat, mulți o consideră pe Dora o femeie puternică, realizată profesional și nu pot să vadă, dincolo de zidul de piatră al durității ei, suferința și frica de copil.
Ca să supraviețuiască educației aspre, ea s-a identificat cu abuzatorul din mama ei și a învățat să-și respingă vulnerabilitatea, durerea.
Acum caută un fel de echilibru intern prin ceea ce în psihologie se numește repetiție prin persecuție, adică un fel de: “îți fac și ție ce mi s-a făcut, pentru că am puterea dată de funcție, atât cât să simți și tu ce am simțit eu ca fetiță.”
Fără să știe, prin rolul ei profesional, ea caută o ieșire din cercul vicios al abuzului. Ar vrea să facă pace cu modul în care a trăit relația cu mama ei, doar că prin a reface la serviciu atmosfera de tensiune și frică din copilăria ei, nu face decât să întărească și mai tare zidurile care împiedică împăcarea internă și pacea.
În ceea ce-l privește pe Cosmin, ceilalți percep mai limpede că nu este bine, că are probleme. El suscită în colegii lui, de cele mai multe ori, fie milă, fie dispreț.
Ocazional, a mai întâlnit pe câte cineva care să încerce să-l ajute sau să se apropie de el. Mai devreme sau mai târziu însă intra în jocul lui favorit: nu mai răspundea la mesaje sau telefoane.
În definitiv, de ce ar fi făcut-o? La ce bun? Singura excepție de la regulă este cumva Dana, prietena lui din copilărie.
Au crescut în același bloc, părinții se cunoșteau și e singurul suflet care-l mai sună din când în când să-l întrebe ce face, în afară de părinții lui.
Cosmin a fost abuzat de tatăl lui. Simpla lui prezență trezea în tatăl lui forme de reacție violentă. Și dacă vorbea și dacă nu vorbea tot nu era bine. Dacă făcea sau nu făcea ceva nu era bine.
Tatăl lui părea imposibil de mulțumit, la fel ca și mama Dorei. A crescut cu pumni în cap, jigniri de toate felurile, de genul: “bun de nimic, netrebnic, idiot”, și câte și mai câte.
Atât mama lui Cosmin, cât și tatăl Dorei nu au reușit să-i protejeze de abuzuri. Figuri mai slabe, pentru a nu pune paie pe foc, nu interveneau în relația copiilor lor cu părintele abuziv.
Ceea ce vreau să știți este că atât mama Dorei, cât și tatăl lui Cosmin au fost la rândul lor copii abuzați. Din nefericire.
În loc de concluzii:
Dacă formele de umilire nu sunt la fel de evidente precum cele din cazul Dorei sau al lui Cosmin, asta nu înseamnă că urmările asupra dezvoltării emoționale a copilului pot fi mai insignifiante.
E adevărat, contează și modul în care copilul se adaptează la umilire, are propria lui contribuție la modul în care-și traduce comportamentul adultului. Un copil mai sensibil va fi afectat diferit de altul mai puțin firav.
Un ex-copil umilit ar putea deveni:
- Un adult fără voce și prin asta mă refer la absența curajului de a se afirma, de a-și susține punctele de vedere, de a-și oferi sprijin în momentele în care ceilalți par să aibă alte opinii;
- Un adult neîmplinit atât la nivel profesional, cât și sentimental;
- Un adult fără încredere în sine;
- Un abuzator sau o victimă.
Dacă recunoști în tine urmele unor forme de umilire, nu e dar mai mare pe care să poți să ți-l oferi decât să îndrăznești să privești onest către reperele tale vechi despre relații.
Poate atunci nu aveai cum să eviți să fii umilit sau să oprești asta, însă vestea bună este că neuroplasticitatea creierului îți permite forme de reînvățare.
Da, poți să descoperi la vârsta adultă diverse forme de antidot pentru ceea ce nu a fost tocmai sănătos pentru tine când erai mic.
Foto: Unsplash