Îmi amintesc și acum dârele roșii de pe caietul de caligrafie din clasele primare. La fel ca și observațiile învățătoarei sau comparațiile mamei. Oricât mă străduiam, chiar cu șabloane de toate națiile, literele mele șchiopătau și erau departe de a fi armonioase estetic.
Pur și simplu, scrisul meu de mână refuza să devină unul frumos, care să merite laude, cum se întâmpla cu al altor colegi sau colege. Și așa este și acum.
Dacă lucrurile s-ar fi redus doar la asta, să zicem că nu ar fi fost mare lucru. În orice caz, nu unul despre care să povestesc aici. Însă, câte foi rupte și ore pierdute în neștire în contul acestor exerciții de încropire a unor modeline de cifre sau litere, numai bune de a defila pe scenă, ca și cum sensul existenței mele de copil depindea de cât de frumos arcuiam o burtă de O sau de cât de dreaptă era codița lui T. Ore întregi de joacă aruncate la coș, plânsete și papară, atât de la mama, cât și de la învățătoare. Și la ce bun?
Ei, ăsta era doar un fel de simptom comunitar cu rădăcini mult mai adânci. În definitiv, și mama și învățătoarea și mulți dintre adulții copilăriei mele se temeau de o prezență misterioasă care mi-a făcut existența de școlăriță aproape un calvar. Despre ce să fi fost vorba?
Despre ea. Sfânta greșeală. Pe altarul ei meritau sacrificate libertatea de exprimare, imaginația neîngrădită, jocul liber, copilăria însăși. Nimic nu era mai periculos decât să te întâlnești cu ea. Chiar și dacă era accidental.
Dacă făceai cunoștință cu ea, și era aproape imposibil să nu ți se întâmple, ăsta era începutul unor șiruri nesfârșite de forme de umilire prin arătatul cu degetul. Și de pedepse.
Urmări pe termen lung ale evidențierii greșelilor
Laura nu prea îndrăznește să spună ce crede. E genul acela de fată așezată, cuminte, în banca ei. Îi este atât de teamă de ridicol, să nu care cumva să elibereze vreun porumbel și atât de paralizantă este inhibiția, încât rareori își împărtășește ideile, mai ales dacă este vorba despre un cadru formal.
Ei bine, frustrarea ei este cu atât mai mare cu cât multe dintre intuițiile ei s-au dovedit a fi întemeiate, numai că, na, i-a lipsit curajul să vorbească despre ele și s-a privat în felul ăsta și de posibilitatea unei promovări la job.
Robert e alunecos. Nu știi niciodată ce gândește sau ce intenționează. O dă cotită imediat ce încerci să-i atragi atenția asupra inconsistenței dintre ce spune că face și rezultat, mai ales în privința task-urilor asignate la serviciu. Nu te poți baza pe el și cumva colegii lui simt că minte de fiecare dată când lucrurile nu ies bine.
Liviu aproape că stă cu mitraliera ațintită asupra ta. E un fel de tiran, critic nevoie mare. Orice ai face, nu e bine și oricum trebuia procedat altfel. Nu ai cum să eviți nemulțumirea lui.
Parcă are un fel de radar intern care-i permite să pescuiască greșelile cele mai mici sau insignifiante și să le evidențieze în fața tuturor, fapt amplificat de poziția de team-lead în cadrul companiei la care lucrează.
Elemente comune
Ce au Laura, Robert și Liviu în comun?
Chiar dacă firi diferite, toți trei poartă în ființa lor urmele unei educații care a pus prea mare accent pe greșeală.
S-au adaptat diferit la mediu, e drept, fiecare cum a putut, având în vedere temperamentul lui, dezvoltarea lor emoțională poartă amprentele întregului dramatism pus în scenă de către adulții copilăriei lor pentru a-i dezvăța de “obiceiul” de a greși.
Probabil realitatea lor internă ar fi arătat diferit dacă părinții, învățătorii, profesorii, vecinii, rudele nu ar fi făcut din țânțarul “erorii” un fel de armăsar care ar fi prevestit un viitor al eșecurilor.
Laura
Laura a renunțat să-și mai asume riscul de a-și împărtăși ideile în mediul profesional. Ca și copilă, timidă fiind, încă își amitește cum, în momentul în care învățătoarea le-a cerut să recite versurile eminesciene pe care le-au avut de învățat pe de rost, a ridicat mâna, doar că în momentul în care să vorbească, s-a blocat pur și simplu, a început să tremure, în minte i s-a ițit un fel de gol și nu a fost în stare să spună nimic.
Au podidit-o lacrimile, a încercat să îngaime că le-a învățat și mai devreme le știa, însă nici vorbă să o convingă pe doamna, care a certat-o în fața colegilor, a făcut-o mincinoasă, i-a pus notă mică și i-a dat ca temă să transcrie poezia de 25 de ori, poate așa o ține minte. Ori, situații ca asta au fost multe, atât în școala primară, cât și în generală.
A crescut cu obiceiul de a se piti, poate nu e văzută de cadrele didactice și cu un fel de convingere că “dacă tăceai, filosof rămâneai”, oricum cel mai bine e să nu superi pe nimeni cu neștiința ta, să stai cuminte în banca ta.
Robert
Copil fiind, Robert era sensibil și ceva mai lent din fire, spre deosebire de mama lui care era un fel de titirez. Copil unic, era mai tot timpul în vizorul ei. Avea ore fixe de masă și de culcare, program de citit, interval clar în care se putea uita la desene.
Mama era peste tot. Nu era chip să scape de ea nici măcar pentru o clipă. Îi verifica temele, mergea frecvent pe la școală, să fie la curent cu năzdrăvăniile fiului, nu-l lăsa la joacă pe afară decât după multe insistențe.
Se arăta nemulțumită că nu e mai harnic, iar dacă venea cu vreo notă mică sau vreo observație a învățătoarei pe caiet, începea cascada de cicăleli și pedepse: “n-ai voie aia, n-ai voie cealaltă, eu să fi vrut să învăț ca tine, alta ar fi fost viața mea acum, să fi avut eu norocul ăsta al tău, dar, uite, tu ești cel mai nerecunoscător copil din câți pot fi etc.”
De pe la nouă ani până spre adolescență și-a perfecționat un fel de sistem de minciuni pe care să le servească mamei, să mai scape de gura ei și să-și obțină un fel de spațiu numai al lui.
Liviu
După cum bănuiți, Liviu s-a adaptat la realitatea dureroasă a respingerii datorate prostioarelor lui de copil prin ceea ce în psihologie se numește identificare cu agresorul.
Ca adult, a contribuit la construirea unui context profesional care să-i permită să inverseze raportul de forțe din copilăria lui, adică să facă și pe alții să simtă umilirea și respingerea pe care le-a trăit el în copilăria lui.
De altfel, ca elev, el a fost unul silitor și cu rezultate excepționale, însă oricât se străduia, părea că atât profesorii, cât și familia lui ridicau și mai mult ștacheta așteptărilor. Îi cereau și mai multă performanță și erau cu atât mai puțin dispuși să-i ierte abaterile. El nu a reușit să înmoaie privirea tatălui, la rândul său inginer de renume, recunoscut pentru inovațiile din domeniul său.
Atât Laura, cât și Robert și Liviu sunt nefericiți atât în viața lor profesională, cât și în cea personală, pe care am lăsat-o intenționat deoparte.
Ei repetă atât relațional, cât și intern gestul respingerii de sine în contextul a ceea ce pare a fi de netolerat ca greșeală: Laura își înăbușă vocea pentru a nu greși, Robert se ascunde și minte pentru a nu-i fi descoperite greșelile, Liviu pedepsește aspru greșelile celor din subordinea sa.
În loc de concluzii:
- Un copil care nu are un spațiu de explorare în care să simtă că este liber și să greșească, nu are șanse prea mari să devină un adult care să aibă încredere că poate inventa soluții și din piatră seacă și că poate face față provocărilor vieții, indiferent de natura lor;
- Greșeala este cel mai bun învățător sau am putea reformula: ceea ce pare a fi eroare la un moment dat, nu face decât să deschidă perspectiva unor modalități creative de adaptare la realitate și la limitele sau obstacolele pe care ea le scoate în cale;
- Șansele eșecului profesional sau la nivel de viață personală ale copilului cresc pe măsura perfecționismului părintelui și a standardelor sale nerealiste în privința valorii umane;
- Spune-mi ce îți dorești mai mult să crești: un copil armonios emoțional sau unul performant?
Foto: Unsplash