Când eram copilă și mi-era greu să mă decid în vreo privință, dădeam cu banul. Rochie verde cu buline sau albastră? Plăcintă cu bostan sau cu brânză dulce? Să ies cu Andra (colegă de clasă) la joacă sau cu Mihaela (vecină din bloc)?
Îmi stabilisem un fel de cod de citire a feței, respectiv a reversului monedei.
Am păstrat acest obicei și la vârsta adultă și, dacă stau bine să mă gândesc, mă ajută în multe privințe găselnița mea de copil. Evident, nu fac asta decât în momentele în care variantele sunt asemănătoare și la fel și avantajele și dezavantajele lor.
Da, și asta mai ales că acum știu că nu e nimic mai nesănătos decât să te încurci în ițele conflictului intrapersonal. Și să repeți obsesiv: bej sau gri ?
Poate că tu nu-ți dai seama, însă cu cât zăbovești mai mult pe coclaurile interne ale nehotărârii, ființa ta trăiește asta ca și cum două persoane voinice te trag în același timp de brațul stâng și de brațul drept, cu toată forța corpului lor. Și riști să te fragmentezi în orice moment în care ai vrea să o îmbrățișezi pe cea din stânga, dar nu te poți opri să renunți nici la atingerea brațului celei din dreapta.
Câte ceva despre Lola
Lola este genul de om care face cam totul pe ultima sută de metri. E dependentă de un fel de tensiune iscată de grabă și de lipsa timpului, motiv pentru care pare că motivația de a lucra la proiectele în derulare apare, ca prin minune, din jobenul lui “nu mai am încotro”, când și colegii încep să pună întrebări și presiune.
E suficient de isteață și pricepută, e drept, cât să iasă din încurcătura pe care singură și-o creează ca să aibă ce descâlci ulterior. Dar cu ce preț? După un sprint forțat la final de cursă, cade lată de epuizare, după care o ia de la capăt cu o binemeritată pauză și eventual amânarea taskurilor pe care le-ar putea face din timp.
Câte ceva despre Darius
Darius, înainte a a cumpăra ceva, face research, studiu de piață. Până aici totul bine, n-am ce zice. Omul își strânge informații pentru a se decide în cunoștință de cauză. Doar că, urmează zile întregi de întors pe toate fețele toate variantele pe care le găsește și… porumbelul alegerii… pur și simplu refuză să apară sau să zboare… după cum preferați.
Mai mult, atât de mare este ezitarea de a trece la acțiune, încât a pierdut multe deal-uri bune tocmai din cauza asta. Când și-a luat el inima în dinți să aleagă ceva… tocmai se dăduse, sau dispăruse promoția… sau… pur și simplu nu mai era în stoc.
Nu mai spun cum este să ieși cu el prin magazine, să-și caute ceva de îmbrăcat. Numai prietenul lui să nu fii atunci. Pur și simplu îți face capul calendar de detalii ale fiecărui produs… și nu se lasă convins prea ușor de vreunul dintre ele.
Câte ceva despre Măcrina
Măcrina este genul acela de copil mare care ar vrea să strângă la piept sute de jucării, chiar dacă nu are atâtea mâini să le țină pe toate. Îi este greu să renunțe la vreuna. Împrumută bani de pe la cunoscuți, prieteni, are datorii nenumărate, cheltuie chiar și salariul iubitului, că are mereu în ce să investească.
Nu se liniștește nici măcar o secundă. Este mereu în căutarea oportunităților, a reducerilor, nimic nu-i scapă și ar vrea să adune pe lângă ea cât mai multe, de la telefoane, ceasuri, haine, bijuterii, produse de gourmet, chiar și dacă nu și le permite. Nici nu a cumpărat bine ceva că mintea îi zboară la următoarea atracție.
Elemente comune
Ce au Lola, Darius, Măcrina în comun?
Cu toții poartă în făptura lor emoțională consecințele unor modalități de coping dezadaptativ atât la mediul parental, cât și la cel al primilor ani de școală.
Cu ce anume s-au asortat ei într-un mod nefericit?
Cu atitudinea părinților și a cadrelor didactice față de încurajarea copilului să ia decizii potrivite vârstei lui.
Mai simplu, ceva din realitatea internă a părinților, a educatorilor/educatoarelor și învățătorilor/învățătoarelor ciclului primar a interferat cu modul natural al copilului de a învăța, prin încercare și eroare, să-și asume riscul de a lua decizii potrivite dezvoltării lui emoționale.
Când mă refer la alegeri potrivite stadiilor de dezvoltare emoțională și intelectuală a copilului fac o distincție între acestea și ceea ce numai adultul care are în grijă copilul ar putea să decidă pentru ca progenitura sa să se relaxeze și să se simtă în siguranță.
De exemplu, nu copilul trebuie să decidă dacă se spală pe dinți sau nu, sau dacă merge la școală sau, dimpotrivă, renunță la a frecventa orele, mai ales dacă nu are mai mult de șapte, opt ani și nici dacă-și pune centura de siguranță în mașină sau nu.
Astea nu sunt decizii pe care să le ia el. De fapt, dacă ajunge să facă asta, este prins în mrejele unui altfel de abuz, ascuns bine sub pălăria lui “eu îmi cresc fiul, fiica liber/ă.” Da, liber să exploreze, n-am ce zice, însă nu fără limite ferme care să-i securizeze spațiul și să contribuie la conturarea unei baze de siguranță sănătoase.
Lola
Lola a crescut într-un mediu maternal supraprotector. Mama ei nu tolera suferința copilei în momentele în care părea că nu-i iese ceva. Îi lega șireturile la primul semn de frustrare a fetiței, îi tăia friptura de pui în bucăți mici chiar și în clasa a cincea, să nu se atingă de lama cuțitului din greșeală, îi făcea curat în cameră, îi rezolva multe dintre exercițiile pe care le primea ca temă la matematică.
Fără să-și dea seama, fata a crescut cu senzația că dacă manifestă frustrare și amână lucrurile de făcut suficient de mult, va veni cineva să o scape de ele. În timp, s-a învățat să amâne tot ce semăna a datorie până în punctul în care ceilalți fie începeau să-i atragă atenția, fie să o amenințe sau chiar să încerce să o forțeze să-și facă treaba la timp.
Darius
După cum bănuiți, părinții lui Darius erau perfecționiști. Despicau firul într-o sută de variante, se arătau cu ușurință nemulțumiți atât de rezultatele la învățătură ale fiului, cât și de starea politico-economică a țării, de jobul lor, de alegerile prietenilor, de cunoscuți. Observau mai degrabă ce lipsește, ce nu e bun și ce ar fi de schimbat.
Și mai mult, erau amândoi un fel de cum e turcul și pistolul. Adică și mama și tatăl lui aveau același obicei. De altfel, se criticau reciproc, își puneau la îndoială unul celuilalt deciziile. Cu toate astea, faptul că păreau că se ceartă și se contrazic întruna nu părea să le fragilizeze relația.
Și, la fel ca în zicala “așchia nu sare departe de trunchi”, Darius i-a imitat cu talent. Doar că, spre deosebire de ei, pe el incapacitatea de a găsi varianta perfectă și speranța ascunsă că ar putea controla toate detaliile l-au adus într-un impas profund atât la nivel profesional, unde era recunoscut faptul că e mult prea meticulos, cât și în viața personală, unde nu reușise, până la 33 de ani să lege o relație mai lungă de două luni, deși spunea că asta caută, o relație stabilă.
Măcrina
Măcrina nu se putea decide să renunțe la vreo variantă. De exemplu, dacă îi plăceau două rochii, cumpăra una, după care avea senzația că nu se poate liniști până nu face rost de bani să o ia și pe cealaltă.
După cum bănuiți, ea a crescut cu un deficit afectiv pe care încerca să-l compenseze prin a aduna obiecte, experiențe, prietenii. Era un fel de colecționar neobosit, iar resursele financiare limitate nu-i potoleau această căutare internă. Crescută până la patru ani de bunica din partea tatălui, ea a resimțit profund nu numai absența prematură a mamei, dar și răceala ei detașată de mai târziu.
La vârsta adultă, nu se putea separa de o formă de lăcomie cu rădăcini foarte vechi. Îi era greu să facă doliu pentru ce n-a avut- prezența și iubirea mamei- și încerca să-și umple golul lăuntric prin acumulare de obiecte.
În loc de concluzii:
- Între capacitatea adultului de a lua decizii și de a și le asuma și modul în care părinții s-au raportat la greșelile lui de copil este o strânsă legătură. Un părinte care ar putea oferi un exemplu bun în privința capacității copilului de a învăța să ia decizii potrivite lui este ceva mai relaxat, mai tolerant cu greșelile și mai ales are încredere că fiul sau fiica sa, poate învăța din ele și le poate îndrepta prin explorare și experiență;
- Uneori, între lăcomia copilului din adult și incapacitatea de a alege, se află o întreagă istorie legată de un prea puțin afectiv sau de alte forme de indisponibilitate emoțională ale părintelui;
- Un părinte supraprotector, care tinde să facă lucruri în locul copilului setează terenul fertil pentru complexul de inferioritate al acestuia;
- Spune-mi care este stilul tău decizional și îți voi spune cât de multă încredere ai în tine. Și asta nu e tot: încrederea pe care o ai sau nu în tine se poate lua ca scaiul și de copilul tău.
Ce îți dorești mai mult să crești: un copil dependent de deciziile tale sau unul competent, cu încredere în el?
Foto: Pexels