Câte ceva despre permisiunea de a crește în ritmul nostru

Când m-am apucat de scris eram încă sub impresia unei imagini. Era una dintre acele zile ploioase și, într-un moment în care rapsodia cerurilor a părut să-și ia un fel de repaus, am ieșit nițel prin împrejurimile cabinetului să-mi dezmorțesc picioarele.

Mergeam atent, cu pași mărunți. Priveam caldarâmul încercând să ocolesc un fel de măcel al zilelor de genul ăsta.

La fiecare zece pași se ițeau de pe ciment fragmente de melci striviți. De graba unor trecători și de imposibilitatea lor de a fi altfel decât mult prea lenți pentru a se feri de neatenția unora dintre noi.

M-am întrebat și cum o fi să fii melc și să nu-ți dai seama că te pui în pericol în felul ăsta. Să alegi direcția greșit și asta să te coste, poate, viața. Și, extrapolând, cât este vorba despre supraviețuire în graba noastră zilnică?

Când eram copilă obișnuiam să culeg melcii naufragiați în mijlocul trotuarului și să încerc să-i așez înapoi pe zonele cu verdeață. Acum știu și de ce aveam impulsul ăla și că încercam să-i salvez cu forța de un fel de soartă tragică.

Melci, momâi sau mormoloci obișnuia să ne facă și unul dintre profesorii mei de matematică din liceu de fiecare dată când i se părea că nu e o minte mai isteață în toată clasa care să coacă mai rapid câte o soluție la vreo problemă mai dificilă.

Și nu era sigurul care părea că nu știe prea multe despre ritm- ritm de învățare, ritm de creștere, ritm de dezvoltare emoțională și intelectuală și care se folosea de aparenta noastră “nepricepere” pentru a-și compensa un complex de inferioritate bine ascuns în spatele rolului.

Este foarte probabil ca și el, la fel ca mulți alți adulți ai copilăriei sau adolescenței mele, să fi fost prins în cercul vicios al încercării de a inversa un raport de forțe inegal din copilăria lui și care… i-a nesocotit ritmul.

Ei bine, bebelușul are acest instinct al ritmului prea alert pentru el și de obicei arată prin plâns sau irascibilitate când ceva este perceput ca prea mult sau prea repede. Ați văzut și voi că nu e chip să te înțelegi cu un copil obosit și care își cere drepturile de somn. Am putea spune că ne naștem cu a simți ritmul potrivit pentru noi. Cu toate astea…

Cum facem noi să ajungem să ne nesocotim ritmul intern?

E simplu.

Învățăm asta relațional. Da. Ne deprindem să ne forțăm să fim avioane cu reacție în relație cu părinții, cu bunicii, cu învățătorii sau cu profesorii noștri. Uităm ce înseamnă pauzele. Răsuflul. Momentele în care pare că nimic nu se întâmplă. În felul acesta devenim candidații ideali pentru suprastimularea modernă și goana după senzații. Iar prețul? Prețul acestei valorizări comunitare a performanței în defavoarea unui trai liniștit, calm este…

Înstrăinarea de ceea ce este mai profund în noi…

Să revenim, totuși:

Câți dintre noi am simțit că avem dreptul să creștem în ritmul nostru?

Câte ceva despre Olivia

Olivia este genul acela de tânără care face câte zece lucruri deodată. Nu pare să aibă vreun răgaz liber. Telefonul îi zbârnâie într-una, email-urile curg cu nemiluita. Lucrează într-o companie de recrutare, cunoaște și vorbește fluent patru limbi, a schimbat nenumărate job-uri până să ajungă să simtă că are o funcție și un venit satisfăcător pregătirii sale.

Dacă o inviți în oraș, la o cafea… răspunsul este cam același: “Nu știu dacă am timp, să verific agenda, să văd dacă pot să strecor ceva de genul. Poate în pauza de masă de joi, dacă vii tu până la Promenada.”

Conversația cu ea e sclipitoare, nu ai cum să te plictisești. Mereu se întâmplă ceva în viața ei, fie pe plan personal - are mereu câte un iubit nou, fie pe plan profesional. Cu toate astea, frecvent ai senzația că stă ca pe ace, pe punctul de a-și lua zborul sau de a strecura: “Scuză-mă, dar acum chiar trebuie să plec, nu mai pot să stau… mi-a făcut mare plăcere. Ne vedem și altădată. Promit.”

Ei, acum două săptămâni s-a întâmplat cu ea ceva care a pus-o pe gânduri. Și i-a adus o formă de pauză. Forțată. A căzut de pe bicicletă și și-a fracturat brațul drept.

Câte ceva despre Luca

Deși are doar 28 de ani, Luca este extrem de eficient la job, calculat, practic. Are o minte brici. E căsătorit de doi ani, și-a ales o parteneră pe măsura ambiției lui, femeie de carieră ca și el. A cunoscut-o la job-ul anterior și i s-a părut că e inteligentă, de familie bună și are perspective.

Nu a stat prea mult pe gânduri înainte să înceapă să o curteze. I s-a părut că ar putea construi ceva măreț împreună, de ce nu, poate la un moment dat, vor pune pe picioare propriul business.

În momentul în care a venit la compania la care lucrează acum, și-a gândit strategic, pas cu pas, mișcările pentru a ajunge într-o poziție de conducere.

Doar că, exact când se pregătea să spună “hop, am sărit gardul…”, managerul general i-a propus lui Vlad să preia departamentul pe care el îl vâna de ceva vreme. Și, de parcă asta nu ar fi fost îndeajuns… a început să aibă palpitații ciudate și să simtă că se sufocă… până în punctul în care într-o noapte a speriat-o atât de tare pe soția lui, Nora, că femeia a chemat salvarea.

S-a întors de la spital nu cu suspiciunea de infarct miocardic, cum credea. De fapt, nu avea nimic la inimă…, ci cu o recomandare de a consulta un medic psihiatru pentru… atacuri de panică.

Elemente comune

Ce au Olivia și Luca în comun?

Nici Olivia și nici Luca nu sunt în acord cu ritmul lor intern.

Atât de tare s-au obișnuit să se forțeze să fie performanți, rapizi, activi, încât le este greu să asculte semnalele de oboseală sau de “prea mult” pe care corpul le transmite uneori. Pur și simplu, nu se pot opri din “a face”. Că doar n-o “să taie frunze la câini” așa, “în doru' lelii”, că “le stă norocul”, nu? Așa ceva e inacceptabil.

Nu știu ce este nici relaxarea și nici repausul și, poate cel mai grav, chiar și când este vorba despre momentele lor mai libere, aleg să-și petreacă orele cu tot felul de activități care să-i stimuleze puternic.

Ce nu știu ei despre ei?

Că poartă în ființa lor consecințele unui întreg sistem educațional care a pus prea puțin accent pe ritmul intern de creștere al copilului și prea mult pe diverse forme de performanță și succes.

Nu că ar fi ceva în neregulă cu reușita și coronițele. Nu, nicidecum, mai ales dacă ele sunt o urmare firească a curiozității și plăcerii de a descoperi minunile universului în care trăim.

Doar că, atât Olivia, cât și Luca au crescut cu senzația că, pentru a fi un copil iubit, acceptat și valorizat de către cei apropiați ție și la școală, e nevoie să “scoți untul din tine”, să ignori limitările specifice vulnerabilității noastre biologice, să te străduiești din greu să obții rezultate cât mai bune.

Cu alte cuvinte, și unul și celălalt au primit multe forme de validare pentru ceea ce făceau și prea puține pentru simplul fapt că existau în viața părinților lor și erau niște copii cu adevărat minunați.

Luca

Tatăl lui Luca era genul ăla de om cu funcție căruia nimeni nu îndrăznea să i se opună. Nici angajații din fabrică, nici soția, nici fiul și nici fiica lui.

Avea o voce gravă, o prezență care nu avea cum să treacă neobservată și era mai tot timpul serios. Se spunea despre el că are o voință de fier și că, dacă își pune ceva în minte, nimic nu-i stă în cale.

Mama lui Luca era o femeie docilă, atentă să nu-și deranjeze bărbatul cu ceva. “Aveți grijă să nu-l supărați pe tata” a fost unul dintre mesajele centrale ale copilăriei lui Luca și ale surorii lui, Bianca. Și tata se arăta mai cu seamă supărat când copiii nu obțineau rezultate pe măsura ambiției lui.

Luca a crescut cu dorința de a deveni ca tatăl său. Ar fi vrut să trezească și el în ceilalți amestecul ăla de teamă, respect și admirație pe care simțea că îl stimulează prezența tatălui lui. Așadar, s-a învățat să vâneze momentele de apreciere din partea lui, doar că erau foarte rare. Da, tatăl avea obiceiul să verifice perspicacitatea matematică a fiului, făcea elogiul hărniciei: “cum îți așterni, așa dormi”, “Ce-i aia oboseală sau nu pot?”, “Eu nu am crescut niște mormoloci. Locul mormolocilor e în baltă, nu în casa mea.”

În loc de concluzii:

• Între capacitatea adultului de a se relaxa și de a-și respecta ritmul intern și validarea pe care ex-copilul din el a primit-o pentru ceea ce este ca ființă umană este o strânsă legătură;

• În momentul în care nu ai urechea atentă la semnalele de epuizare, oboseală, “prea mult” pe care unitatea minte inconștientă- corp încearcă să ți le transmită, ceea ce încerci să ignori se poate manifesta printr-un act ratat de genul accidentului Oliviei sau printr-o somatizare- cum e atacul de panică al lui Luca;

• “Festina lente” este în continuare una dintre cele mai istețe formule ale moștenirii noastre culturale. Cu toate astea, deși învățăm despre aceste cuvinte la școală, comportamentele valorizate comunitar ne îndeamnă mai degrabă să ignorăm înțelepciunea din ele;

Spune-mi de ce anume încerci să fugi sau să te protejezi prin tendința de a-ți supraestima resursele și de a te înfășura fără întrerupere în activități (dacă ai acest obicei)?

În relație cu cine crezi că ai învățat că doar așa poți obține recunoaștere, prețuire, iubire?

Foto: Unsplash