Au fost nenumărate momente în copilăria și adolescența mea în care m-am simțit singură în prezența oamenilor mari, fie că erau membri ai familiei, prieteni ai părinților sau învățători, profesori.
Senzația era mai cu seamă că mesajele mele nu ajung decât distorsionate la ei și că se întorc spre mine ca un fel de minge de ping-pong cu țepi de judecată, evaluare sau diverse alte forme de critică.
Acum știu de ce. Era un fel de deficit al ascultării profunde care plutea în spațiul relațional și făcea apropierea dureroasă. Mai ales pe cea care presupunea să mă arăt cu emoțiile mele mai grele și pe care le purtam ca pe un fel de straie de lână și plumb în miez de vară. Erau împovărătoare. Și pentru mine. Și pentru ei.
Nu știau nici ei cum să le facă față, să le dea sens, să se joace cu forma lor, până ce miezul dens ar fi putut să se înmoaie întru compasiune și acceptare. Să fi devenit un fel de haine vaporoase pe care să le port cu ceva mai multă ușurință.
Mai târziu aveam să-mi dau seama că nu poți să asculți sau să primești pe altul în spațiul tău intern decât dacă prezența lui lângă tine nu pare amenințătoare. Altfel vei fi tentat să-l respingi sau să încerci să-l schimbi, ca să fii la adăpost de durerea sau ura pe care ai învățat să le reprimi.
Prin urmare, dacă te surprinzi încercând să acționezi ca să modifici gândurile sau trăirile cuiva, să le transformi, ăsta e un indiciu al faptului că, dintr-un motiv sau altul, nu poți să-l asculți. E periculoasă oglinda pe care ți-o pune în față și…
Probabil cineva a făcut la fel cu tine la un moment dat. Ți-a dat de înțeles că e ceva în neregulă cu tine dacă ai anumite emoții sau gânduri sau așa ți-ai tradus tu, copil fiind, modul în care se comporta cu tine când îți era greu.
Și atunci merită să te întrebi: Ce din mine mă împiedică doar să ascult ce are omul ăsta de spus? Să mă deschid către a se auzi pe sine prin prezența mea și atât?
Ce îmi reflectă sau stimulează cuvintele lui și îmi este atât de greu să stau cu asta și să-i fac spațiu să fie așa cum poate el/ea să fie acum?
Deci, ca să asculți pe un altul e important să prinzi firul rezonanțelor pe care mesajele lui le trezesc în apele tale interne. Adică să te asculți întâi pe tine și să te privești în limpezimea sinelui tău profund în timp ce el vorbește. Fără să confunzi vocea condiționărilor tale cu vocea lui.
Ființa din fața ta poartă cu sine diverse forme de durere, furie, vinovăție, rușine, tristețe, la fel ca și tine.
E imposibil să fi avut un spațiu al copilăriei perfecte și să nu fi ieșit în anumite momente șifonat din ajustarea asta relațională a diferențelor și asemănărilor dintre el și părinții sau frații, surorile, bunicii lui.
Ca să existe șansa de a alina durerile vechi, e nevoie să poată să le dea formă, să le exprime în conversații cu alte făpturi ca mine și ca tine. Când tu vei fi învățat să-ți pleci urechea către copilul în suferință din tine, vei putea oferi această șansă și altuia. Te vei întâlni cu el undeva pe un fir al autenticității.
Sunt aici pentru mine și pentru toate creaturile spațiului meu intern și da, în felul acesta mă pot deschide către a fi și alături de tine. Și să privim împreună și făpturile pădurilor tale interne.
În definitiv asta înseamnă umanitate.
Foto: unsplash