Îmi amintesc și acum momentul, poate și pentru că mama obișnuia să-l povestească de fiecare dată când venea vorba de îndrăzneala mea.
Nu cred că aveam mai mult de patru ani și era vară ca și acum.
În autobuz, căldură înăbușitoare. Pe atunci nu se pomenea așa o minune precum aerul condiționat în mijloacele de transport în comun. De ceva vreme fixam cu privirea buchetul de margarete al doamnei din fața mea. După care am început să mă foiesc pe banchetă, moment în care mama, știa ea bine cu cine are de-a face, și-a dat seama că pun ceva la cale.
A început să mă înghiontească insesizabil, un fel de a-mi spune să mă potolesc.
Cred că ochii mei deveniseră precum scânteile, pentru că doamna a prins cumva dorința mea din zbor și mi-a întins o margaretă. Am zâmbit. Mama s-a făcut roșie ca racul, s-a uitat scurt la mine, eu la ea și apoi la doamna și în loc de mulțumesc, am plasat un deloc fâstâcit:
― Cred că vor plânge după ea. Celelalte flori!
Femeia a izbucnit surprinsă într-un hohot de râs și mi-a întins și restul de margarete. Ei, nu vă puteți imagina reacția mamei, care nu știa ce să facă mai întâi, să se scuze pentru mine, să-mi ceară să-i înapoiez florile, să-mi zică să mulțumesc sau să râdă.
Am mulțumit de data asta sfioasă și am zâmbit cu cel mai inocent surâs pe care vi-l puteți imagina. Am devenit dintr-o dată un înger de fetiță, cuminte nevoie mare, să nu fie de deochi.
Ei, cu privire la scena de mai sus, un lucru e cert. Nu numai că mi-am încercat norocul cu dorința de a avea florile doamnei, dar pe undeva, am identificat de la început cu ușurință că n-are cum să reziste seducției mele.
Ei, copiii cam așa sunt și așa ar face dacă spațiul parental le permite o anumită libertate de exprimare. Ei trăiesc după principiul plăcerii, după cum a spus-o demult tata Freud.
Ce înseamnă “copiii trăiesc după principiul plăcerii”?
Simplificat, dacă luăm una bucată copil, până spre pubertate, va fi tentat să facă cât mai mult din ce-i place și să refuze ce e „câh”, adică ce-i displace sau produce disconfort. Chiar dacă asta înseamnă că ar vrea să mănânce trei prăjituri cu ciocolată, să stea în fața desenelor animate ore în șir, ca în transă, să se joace până la epuizare cu jucăriile care i-au picat cu tronc.
“Câh” poate fi uneori să se spele pe dinți, să se ducă la culcare când îi place atât de mult cartea de colorat, stă atât de lipit de ea, că aproape a devenit personaj, să împartă jucăriile cu fratele sau sora lui, etc, aici puteți adăuga după experiența proprie.
Dacă părintele înțelege că e în natura copilului să exploreze mediul înconjurător și să se lipească precum o ventuză de obiectele, oamenii, situațiile, activitățile care îi trezesc valuri de plăcere senzorială și astfel devin interesante, nu va fi atât de tentat să ia personal ceea ce pare a fi uneori sfidare sau încăpățânare sau “nu vreau”. Ele nu sunt nicidecum ce par. Cum nu are reprezentarea timpului care trece sau a consecințelor, datoriile astea zilnice de igienă sau de trai comunitar sunt la fel de abstracte pentru el ca și o pictură de Mondrian.
Prin urmare, când ai înțeles că progenitura ta spune a zecea oară “Nu”, nu ca să-ți facă ție în ciudă, ci pentru că îi place mai mult altceva decât ce îi propui tu, deja te afli pe calea cea bună a înțelepciunii parentale.
Cei mai mulți părinți iau, din nefericire, ca pe un afront personal refuzul copilului de a coopera,
iar în momentul în care se întâmplă asta, din cutia cu naftalină pândește și fantoma condiționărilor din propria copilărie.
Adică e foarte probabil să pierzi conexiunea cu omulețul din fața ta, cu modul sincer, deschis în care-ți arată ce-i place și să te plasezi în atunci - adică pe vremea când erai tu mogâldeață la casa părinților tăi.
Și să faci ceea ce ți s-a făcut când aveai vreo dorință din asta care îi făcea pe părinții tăi să se simtă amenințați fie cu imaginea de toate zilele a acelor șapte ani de acasă lipsă, fie cu alte variații ale fricii de a-și pierde puterea și de a se simți neajutorați.
Și, așa începe lupta de putere. Care pe care. Dorința mea de părinte vrea să taie cu iataganul dorința ta de copil. Pe altarul lui așa se face, astea-s datoriile. Ori, forță, putere și dominare sau pedeapsă nu înseamnă limite ferme, sănătoase. Dimpotrivă.
Acum, revenind la subiectul nostru, lupta de putere care tinde să apară acum între tine și anumite dorințe de-ale tale, nu face decât să reproducă schema de atunci.
Cum s-au raportat părinții tăi la încercările tale de a face mai mult din ce-ți place?
Te-au certat, te-au pedepsit, au recurs la subjugare și forță?
Sau, extrema cealaltă, ca să nu te mai audă, plângând sau suferind, ți-au oferit imediat, nediferențiat ce voiai?
Au încercat să-ți distragă atenția poate de la senzațiile tale, să te păcălească sau au devenit curioși să descopere ce se întâmplă în universul tău când nu poți da drumul la ceva ce e atât de tentant?
Au existat limite sănătoase?
Dacă da, ele s-ar s-ar putea traduce:
- într-un fel de capacitate de a discerne dacă realizarea comportamentală a dorinței respective poate avea consecințe distructive pe termen lung;
- abilitatea de a amâna îndeplinirea dorinței și de a tolera limitele ivite uneori în procesul materializării sau nonmaterializării dorinței;
- știi că dorința este a ta, este o expresie a elanului vital și că nu e nimeni dator să ți-o îndeplinească, deci este ok pentru tine și să renunți să obții ceea ce pare că se refuză…
Așadar, după cum ți-ai dat seama, este posibil să reproduci în model sau contramodel ceea ce ai învățat de mic, în relație cu părinții tăi despre dorințele tale și ale lor.
Dacă s-au războit atunci, e posibil să o facă și acum.
Dacă dorințele tale au luat pe sus orice încercare de a-ți pune limite sănătoase a părinților, atunci probabil asta trăiești și acum în raport cu unele dorințe.
Dacă au fost prea multe reguli sau autoritate… pe principiul să moară toate mofturile… ori te autorizezi rar să te bucuri de dorințele tale, ori, dimpotrivă, îți iei revanșa la modul rebel…
Foto: unsplash