Vlad și ura de sine

Dacă ar fi să simplific o realitate psihologică mai complexă, lucrurile ar sta cam așa:

o emoție puternică este un indiciu că ești în pericolul de a pierde conexiunea cu prezentul.

Este un fel de arc, dacă vrei, care te propulsează către o țintă din trecut, către un acolo și un atunci, populate cu diverse personaje de genul- eu copilul care am fost, mama, tata, bunicul, mătușa, învățătoarea sau cine știe ce alte făpturi ale meleagurilor prunciei tale.

Tentația minții tale raționale va fi să arate cu degetul spre contextul de acum și, într-o încercare de a da sens trăirii, să te facă să crezi că din cauza lui se întâmplă ce se întâmplă cu tine.

După cum știm însă, situația prezentă are, de cele mai multe ori, doar valoarea unui trigger pentru o experiență cu mult mai veche.

Așa i se întâmpla și lui Vlad. Mai devreme sau mai târziu ajungea într-un fel de peisaj familiar, coșmardesc. Și, deși avea senzația de deja-vu, nu se putea opri din a aluneca periodic pe un fel de pantă a urii de sine.

Lucrurile debutau cam așa: se entuziasma peste măsură în privința vreunui task nou de la serviciu. Croșeta în plan intern planuri mărețe de realizare, unele care să-i lase pe colegi gură-cască și să-i aducă o formă de valorizare care să-l facă să se simtă important atât în relațiile lui profesionale, cât și față de cunoscuți. De data asta avea să facă ceva nemaipomenit.

Urma o perioadă de research: consulta forumuri, pescuia pe internet modul în care au făcut alții proiecte similare și ce dificultăți au întâmpinat. Nu se sătura să consulte resurse care mai de care mai inovative. Se încânta tot mai mult și căuta tot mai febril, ca în transă să găsească tot ce se scrisese în ultima vreme despre ce-l interesa.

Venea și momentul în care să apuce efectiv taskul de coadă… doar că, vedeți voi, își alegea cele mai extravagante și poate mai complicate moduri de a încerca să stoarcă de sens și soluții ce-și propusese. Încerca o dată. Nu ieșea din prima. Mai incerca o dată. Nu ieșea nici a doua oară și… mai mult decât atât începea să se insinueze în fața ochilor lui un fel de divorț între planul măreț de la început și ceea ce era posibil… obstacolele păreau că se transformă în valuri de ocean care aproape că îl înghit.

Nu mai spun despre senzația de neajutorare, care creștea și ea cu fiecare moment. De aici până în punctul în care să renunțe să mai facă ceva, să lase baltă proiectul, nu mai era decât pasul unui fel de dialog intern de genul: “Ce să-ți fac dacă nu ești în stare de nimic! Un netrebnic. Asta ești!”

Ei, ce nu știa Vlad despre el era că, în momentul în care își alegea să facă cele mai complicate taskuri, răspundea unei dorințe de a supracompensa un sentiment de inferioritate pe care îl purta cu sine, încă din copilărie, ca pe un tricou strâns lipit de pielea imaginii de sine. Deși îi rămăsese mic, era sigurul pe care părea că știe să-l scoată din dulapul condiționărilor.

Așa că, pe măsură ce se apropia de miezul durerii sale, în el se trasau tot mai puternice și volutele unui conflict intern vechi, din relația cu tatăl lui, un om extrem de pretențios, nerăbdător, critic și mai tot timpul nemulțumit de modul împiedicat și încet al lui Vlad de a se juca, de a se mișca printre oameni și obiecte.

Ca și alți copii, în momentul în care stângăciile lui de fiu au întâlnit asprimea tatălui, Vlad a crezut că este ceva în neregulă cu el, da și, desigur, “tata are dreptate să creadă despre mine că nu sunt bun de nimic.”

Adică nu și-a dat voie să se revolte și să pună în discuție cuvintele părintelui. În felul acesta ar fi riscat să piardă conexiunea și să suporte și mai multe pedepse sau consecințe nefericite. A învățat în schimb să întoarcă ura care ar fi putut să-l aibă ca destinație pe tată, împotriva lui.

S-a adaptat la ostilitatea tatălui prin a-și internaliza până la confuzie identitară vocea lui. A devenit glasul lui punitiv, neînduplecat. Vlad a învățat astfel să respingă partea aceea care nu se potrivea așteptărilor parentale.

În loc de concluzie:

  • În fiecare dintre noi este și un fel de Vlad, copilul care s-a adaptat la realitatea mediului parental în moduri care poate acum mai mult îl împiedică să se deschidă către relații mature și viață împlinită;
  • Dacă te surprinzi certându-te sau trăgându-te de urechi în plan intern, este posibil ca și tu să-ți fi internalizat o voce de părinte ostil pe care să tinzi să o confunzi cu a ta;

Nu e nicicând târziu să privești cu o formă de curiozitate ceea ce ești tentat să-ți spui în momentele în care așteptările tale cu privire la oameni și viață par a fi dezamăgite.

Ai putea descoperi astfel modul în care ai fost sau nu încurajat să te exprimi și care au fost situațiile în care conexiunea cu părinții de care aveai atât de mare nevoie atunci părea să fie amenințată.

Foto: unsplash