Au trecut ceva ani de atunci. Eram în al patrulea an de studii doctorale și profesorul îndrumător de la Paris mi-a întins un volum impresionant. Gestul mi s-a părut solemn. Am avut senzația că întrezăresc în el un fel de încărcătură a considerației sale.
Să fi fost acolo peste 400 de pagini despre considerentele psihanalitice ale tulburărilor alimentare, în formele lor cele mai grave, de obezitate morbidă. Pentru a beneficia de o operație de micșorare de stomac, multe dintre femeile și bărbații la care făcea referire textul aveau de parcurs întâi Golgota unui plan de slăbit. Doar așa puteau bifa criteriile unor astfel de intervenții violente.
Subiectul în sine, mi-a spus, e mai puțin relevant. Contează cum a structurat, cum a citat, cum a înțeles să argumenteze ipotezele de cercetare. Ar putea să fie un model bun pentru organizarea propriei teze.
De altfel, lucrarea călătorise pe la mai mulți colegi de suferință de-ai mei într-ale procesului de finalizare a unui doctorat la Sorbona. Îmi venise și mie rândul.
Cum am ajuns în țară, un prim act ratat. Am reușit să vărs niscaiva cafea pe o pagină. Dar n-o să vorbesc despre asta aici. Despre cum mă simțeam amenințată de silueta doctorandului care reușise să-i smulgă profesorului niște aprecieri pe care nu le oferea cu prea mare larghețe.
Ceea ce vreau să rețin pentru articolul de azi este un element al unuia dintre cazurile de acolo. Este vorba despre o femeie, de aproape 200 de kilograme, căsătorită, și care a reușit cumva să se salveze de drobul de sare care amenința să o ucidă. La propriu. Spre deosebire de altele și alții din text. Care au murit.
Cum s-a întâmplat asta?
Paradoxal. Dincolo de ședințele de psihanaliză s-a adăugat și un fel de ritual în cuplu. A învățat să-și accepte întâi corpul așa cum era el, să-l privească gol cu din ce în ce mai mult curaj în oglindă, în prezența soțului ei, care o îmbrățișa și îi mângâia rotunjimile, cu un fel de tandrețe nebănuită până atunci.
Cum au ajuns ei trei- psihanalistul, femeia și soțul ei să creeze un astfel de spațiu în care schimbarea și implicit salvarea ei să fie posibilă?
Printr-o formă de apropiere delicată de miezul de suferință cuibărit în ființa ei și manifestat astfel. Prin maternarea copilului în durere din ea. Prin a nu întâri cărările bătute ale rușinii, vinovăției și abuzului, care-i erau atât de familiare femeii încă din copilărie. Prin recunoașterea unui adevăr simplu căruia, dacă suntem sinceri, îi putem resimți amprentele cu toții: Fiecare din noi poartă cu sine și forme de suferință.
De fapt, viața umană nu e posibilă în absența durerii. La fel cum nu are cum să fie numai zi. Fără noapte. Sau copac fără umbră.
Întocmai după cum piersicile zemoase sunt și creații ale ploii, soarelui, pământului fertil, și noi suntem rod al modului în care am învățat la nivel relațional să ne privim și să avem grijă de emoțiile noastre.
De fiecare dată când suferim „am putea crede că greșim undeva. Într-un fel, s-ar zice că eșuăm în a fi fericiți. Nu este adevărat. Ca să te bucuri de fericire nu este nevoie să elimini suferința. De fapt, arta fericirii este și arta transformării suferinței. Când învățăm să recunoaștem, să acceptăm și să ne înțelegem suferința, suferim mult mai puțin” scrie Thich Nhat Hanh în Lotusul în mâl înflorește.
Prin urmare, dacă ai avea doi copii și pe unul l-ar chema Suferința, iar pe celălalt Bucuria, cum ai înțelege să fii părinte și pentru unul și pentru celălalt?
În loc de concluzii:
Am crescut cu toții cu diverse forme de încurajare a reprimării sau distragerii atenției de la stările emoționale considerate a fi negative și mai puțin cu alternative sănătoase de gestionare a lor.
Suntem tentați să repetăm în relațiile noastre diverse forme de constrângere a celuilalt să se schimbe pentru a nu ne confrunta cu propria noastră durere sau senzație de neajutorare.
A întâmpina cu forme de curiozitate și blândețe suferința noastră are și un echivalent în capacitatea de empatie și compasiune față de durerea altora.
Corpul rămâne una dintre țintele cele mai sensibile ale bullyingului, ajunge cu ușurință în dizgrația privirii celui care devine poate mai puțin conștient de oglinda relațională și de capcanele unei forme foarte subtile de respingere de sine prin senzația de a fi la adăpost de pericolul de a deveni indezirabil.
Foto: unsplash