Corpul și memoria lui...

Ți s-a întâmplat și ție, poate, să te lași dus/ă de valul unei impresii căreia mintea ta rațională, oricât s-ar strădui, să nu-i poată însăila un sens. Sau, cel puțin, nu unul pe care să-l simți cu întreaga ta ființă, cum se întâmplă în momentele “Aha”.

O să-ți dau câteva exemple de astfel de situații:

  • Senzația că deasupra capului tău se află un fel de drob de sare pe punctul să cadă, adică de pericol iminent, aparent fără vreun motiv real;
  • un fel de rău fizic inexplicabil medical;
  • o stare de moleșeală, lipsă de vlagă, deși în viața ta pare să nu se întâmple nimic semnificativ care să o justifice;
  • senzația că nu te poți apropia de o anumită persoană, deși e binevoitoare cu tine și, la nivel conștient, îți dorești să ai o relație de prietenie sau de cuplu cu ea.

Adaug că, de cele mai multe ori, pornind de la aceste impresii, n-ar fi de mirare să te căznești să le îndreptățești existența prin a căuta nod în papură mediului extern. Te vei ține, poate, ca scaiul de un fel de atitudine de a căuta acul motivului stării tale în carul cu fân al experiențelor recente. De exemplu, sunt moleșită că am mâncat mulți carbohidrați (deși ai mai făcut asta și alte dăți și nu ai ajuns să fii învăluit/ă ca acum de o moliciune stranie, nicidecum temporară).

Dar oare vei trage până la capăt de firul memoriei celulare sau poate al Ariadnei sensurilor?

Identificând poate evenimentul prezent care a declanșat trăirea ta, te vei deda unui exercițiu al deslușirii șuvoiului condiționărilor care își sapă drum în amontele vieții tale?

Vei privi spre izvorul nașterii tale, sau al primelor luni de viață, te vei avânta cu introspecția, poate, chiar până în brațele străbunicii?

Este ceea ce și-a propus Myriam Brousse, e adevărat, cam cu pistolul unui cancer ovarian la tâmplă, la scurt timp după ce s-a trezit scăldată într-o baltă de sânge și a primit diagnosticul ca pe o condamnare la moarte. De altfel, după operația de îndepărtare a tumorii, medicii nu-i dădeau mai mult de câteva luni de trăit.

Numai că, iată, aici este doar începutul unei călătorii de regăsire a unor aspecte ale sinelui pe care unitatea minte inconștientă-corp le păstra ascunse de o privire mai directă și pe care le descoperă mai întâi cu ajutorul unui călugăr tibetan care o vizita la spital. Da, chipul și iubirea mamei pierdute prematur sunt căutate în îmbrățișarea primului iubit, care moare la fel de brusc, într-un accident aviatic, cu puțin înainte de nuntă și când Myriam nu avea mai mult de douăzeci de ani. Nu vă dezvălui mai multe repetiții pe care le întrezărește cu ochiul introspecției, poate vi se trezește apetitul de a-i răsfoi textul.

Ce vreau să subliniez este că, la fel ca și Stephen Porge, Stephen Levine, Bassel van der Kolk, Babette Rotschild, Gabor Maté, și Myriam Brousse consideră că

păstrăm în memoria corporală urmele experienței nașterii, a primelor luni de viață și chiar secrete de familie sau traume sistemice.

“Toți suntem purtători ai unei moșteniri familiale, mai mult sau mai puțin împovărătoare, de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți, și care, fără să vrem, ne influențează viețile: secrete de familie, injoncțiuni parentale, condiționări educaționale, principii și ritualuri arhaice, a căror origine se pierde în negura timpurilor… Psihanaliștii se pricep să explice modul în care unele evenimente familiale trăite, povestite sau transmise în primii ani ai copilăriei rămân în inconștient și sapă în el o urmă ce va dăinui, uneori, pe vecie.” 1

Un exemplu creat pentru articolul de față:

Pandemia a adus cu sine un fel de panică stranie în viața lui Liviu. Deși a putut să facă trecerea la a lucra de acasă fără pierderi financiare, apartamentul cu trei camere, o soție și un fiu de trei ani au devenit în scurt timp sufocante, și într-un mod surd, amenințătoare.

Dificultăți de somn, irascibilitate, senzația că nu-i ajunge aerul oricât de mult s-ar strădui să inspire profund au fost primele manifestări ale răului care începea să-și facă simțită prezența. Se trezea că-i încolțesc tot mai frecvent în minte idei de evadare din cuibul conjugal, pe măsură ce simptomele se amplificau. A dat vina pe statul ore în șir cu ochii în monitor, pe zvăpăiala fiului care umbla ca un titirez prin casă, pe neîndemânarea soției în a-i asigura un pic de spațiu mai liber de năstrușniciile copilului.

Cât să se poată concentra și să respire. Când momentele de criză se întețesc, la sugestia unei prietene de familie, se hotărăște să recurgă la un tratament combinat- medicație anxiolitică și psihoterapie.

Ce descoperă în ședințele de psihoterapie:

  • că pandemia a scos la suprafață trăiri vechi de sufocare și absență a spațiului personal din relația cu mama sa extrem de posesivă;
  • că este tentat să-și părăsească soția, la fel cum a făcut și tatăl lui când avea patru ani;
  • că trupul lui a reactivat urmele unei nașteri foarte grele, în care era cât pe ce să moară asfixiat de cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului.

În loc de concluzie:

Dacă în interviul acordat lui Gabor Maté, Stephen Porges afirma: “Ne purtăm inimile pe față și le exprimăm prin voce “, am putea adăuga că în unitatea minte inconștientă- corp se află răspunsurile la toate experiențele pe le trăim.

  1. Myriam Brousse, Valérie Péronnet – Corpul nu uită, Editura Philobia, București, 2019 p.76

Foto: unsplash