Până de curând le făcea plăcere să vină la job. Și asta în primul rând pentru că era o atmosferă plăcută în biroul open-space în care lucrau de ceva vreme. Își împărtășeau gândurile cu privire la proiecte, schițau soluții la impasul în care se mai prindea câte unul din ei, glumeau, își puneau căștile când aveau nevoie de ceva mai multă concentrare și treaba mergea ca unsă.
Erau mai toți tineri și obișnuiau să mai coboare din când în când la câte o țigară și o cafea. Cât să li se limpezească mințile și ideile. Chiar și cei care nu fumau își luau câte un ceai sau o Cola și se alăturau grupului. În micile pauze. Își spuneau verzi și uscate și uneori se isca un fel de zarvă veselă care răsuna până peste drum de clădirea în care își avea firma sediul.
Doar că…
De când Vlad îl angajase pe noul coleg, Iustin, … deveniseră ceva mai stingheri, mai ales când se nimerea prin preajmă.
Ce se întâmplase de fapt?
Întâi a fost povestea cu Mădă. Un fel de maestră de ceremonii pentru noii veniți, l-a invitat și pe Iuri să vină cu ei la o ceașcă de sporovăială. El a dat să refuze, după care a părut că se răzgândește și a strecurat un: “O să încerc să termin ce am început și, dacă mai sunteți jos, vin și eu în câteva minute.”
Totul bine până aici.
Doar că, na, tocmai când pașii lui se apropiau de ei, s-a întâmplat să izbucnească cu toții în râs de ce strecurase Maria cu privire la întâlnirea ei din seara precedentă cu un fel de “Făt-Frumos” pescuit de pe internet.
Era recunoscută pentru “inspirația” de care dădea dovadă când se hotăra să mai dea o șansă populației masculine, doar-doar o găsi pe cineva mai potrivit cu “neuronii ei creți”, cum obișnuia să spună. Iuri s-a uitat la ei cu stupoare, după care a trântit un fel de: “De ce m-ați chemat jos, doar așa, ca să aveți de cine râde?” după care le-a întors spatele și a intrat în clădire.
— De pe ce planetă o fi venit și ăsta? zice Mădă. Cu siguranță prințul ăla al tău de aseară era mai zdravăn la minte decât ăsta.
Maria își face demonstrativ o cruce. Ceilalți râd pe înfundate. După care, ceva mai încolo:
— Oare ar trebui să-i spună cineva că nu de el ne amuzam?
— Hai că o să încerc eu să vorbesc, spune mai puțin convins Darius.
Momentul acela avea să fie urmat de câteva sute de altele similare. Dacă vorbeau în șoaptă, era despre el. Dacă râdeau era despre el. Sigur aveau ceva cu el.
Dacă se îndepărta vreunul când trecea pe lângă el, era ca să-l evite. Tot ce se întâmpla sau nu între ei era despre el și pentru că voiau să-i facă lui rău. Și, dacă ar fi păstrat concluziile pentru el ar fi fost ceva, dar răspundea cu un amestec de ostilitate, orgoliu rănit și aparentă superioritate.
Atmosfera din birou devenise de nerespirat. Mădă începuse să se gândească să-și caute de lucru, Maria, Darius și Ciprian se frământau cum să deschidă problema în fața lui Vlad, poate se pot descotorosi de el cumva.
Deși simțeau cu toții că e ceva în neregulă cu Iustin, nu știau care ar fi maniera cea mai potrivită de a face față situațiilor conflictuale pe care el le isca.
Ce intuiau ei, dar nu știau? Că Iustin era un ex-copil abuzat. Prins în menghina repetiției traumei.
El reconfigura relațional un fel de variante ale scenei abuzului, încercând să se elibereze de suferința atroce pe care o suferise de mic.
Crescuse în bătăi crunte și instabilitate a cuibului. De la 3 ani orfan de mamă, cu tatăl lui și bunica paternă nu avea cum să-i fie bine, fiind unul mai aprig la mânie decât celălalt. Era imposibil să se strecoare neobservat și să nu stârnească furia tatălui că “i-a rămas pe cap o gură de hrănit”. Primea scatoalce pe pâine la dejun, la prânz și seara, din ambele direcții.
Și, precum orice om care are scrijelită în ființa lui o traumă profundă, el percepea realitatea prin lupa abuzului. Adică nu vedea realitatea. Ci peste tot vedea doar abuzatori, dușmani, călăi, un fel de tata și bunica “pe care îi încurc și care ar vrea să scape de mine, să mă distrugă și să dispar.”
Ei, această rigidizare internă, incapacitate de a vedea din mai multe unghiuri și de a relativiza este specifică celor care privesc înspre lume din peștera traumei. Pentru ei viața pare a fi sărăcită de variații, iar flexibilitatea imaginativă este o necunoscută.
Da. Cu cât un om este mai afectat de traumă, cu atât el este mai puțin liber să gândească și să simtă în nuanțe. E ca și cum universul lui ar fi populat doar cu agresori și victime. Și tușe alb-negru.
Este ceea ce remarcă și Dr. Bessel Van Der Kolk în cartea sa “Corpul nu uită niciodată”, când se referă la simptomele sindromului de stres-postraumatic pe care le trăiesc veteranii de război.
Cunoscutul medic psihiatru recurge la un exercițiu simplu proiectiv: împarte planșele cu petele de cerneală Rorschach unui număr de 21 de veterani și, observând răspunsurile lor, concluzionează că:
- Trauma influențează imaginația și capacitatea omului de a se juca liber la nivel mental;
- Din cei 21 de subiecți, 16 văd în petele de cerneală doar scenele traumatice din trecut, nimic altceva;
- 5 dintre ei nu văd nimic în petele de cerneală, este ca și cum sunt amorțiți intern, înghețați, aplatizați emoțional.
Ori, știm că,
în momentul în care îi oferim cuiva o imagine mai degrabă abstractă sau neclară, va tinde să umple golurile de sens prin a-i atribui unul, adică prin a suprapune ceva cunoscut, familiar asupra imaginii.
În felul acesta, devine mai limpede nu numai cum își construiește cineva realitatea, dar și cât de flexibilă e percepția lui și care sunt patternurile de funcționare pe care tinde să le reproducă în relația sa cu lumea și universul înconjurător.1
Concluzii:
Războiul intern al lui Iustin tinde să acapareze scena jobului său pentru că trauma profundă are de cele mai multe ori un efect de domino. Lasă urme asupra mediului relațional, fie că este vorba despre cei apropiați, soț, copii, prieteni sau colegi de serviciu.
În cazul lui, Vlad, deschis la minte, modern în viziune, în calitate de manager al firmei, decide să-i propună cu blândețe să ia în calcul o formă de psihoterapie pe care firma să o deconteze.
Iustin se află astfel la un punct de cotitură existențial: unul care ar putea duce spre o formă de integrare a aspectelor rănite ale ființei sale în cazul în care acceptă propunerea lui Vlad sau, dimpotrivă, spre o reluare identică, ca într-un coșmar, a acelorași teme dureroase, dacă refuză soluția managerului său. Să sperăm că va găsi o motivație puternică de a-și oferi șansa unei vieți mai bune.
- Dr. Bessel Van Der Kolk, Corpul nu uită niciodată, Editura Adevăr divin, Brașov, 2018, p. 20-21
Foto: Unsplash