Multe dintre cuvintele pe care urechile mele le surprind din zbor de conversații sau de pe meleaguri de internet par a-și fi pierdut din valoare prin uzul nediferențiat. Iubirea este unul dintre ele.

Desemantizarea iubirii

Nici nu apuci să citești un enunț că, iată, se ițește dintre cuvinte o dâră de iubire. Fantomatică precum însăși reprezentarea despre ea.

Da, spunem prea ușor că un lucru este sau nu este o dovadă de iubire. Ne dăm cu părerea despre orice și riscăm să devenim experți în nimicuri.

Aruncăm în stânga și în dreapta cu un „Te iubesc.” Numai câte răspunsuri de genul ăsta am văzut eu pe pagini pe care plutește iubire la fiecare centimetru de interacțiune, până îndrăznește unul să fie mai critic sau revendicativ… și atunci, vai, săracul, nu știe ce e aia iubire…

Rostim sau scriem cu litere de-o șchioapă iubire, dar oare cât de mult îi simțim prezența în ființa noastră și cât de mult avem mai degrabă nevoie să credem despre noi că suntem această ființă îngerească, iubitoare și că le vrem binele tuturor?

Dă bine și în fața ochilor noștri și în fața celorlalți, nu? Ura este de fiecare dată în altă parte. O exilăm în ochii și în brațele celorlalți. Desigur, carevasăzică nu e despre noi. Noi nu avem resentimente. Alea sunt fiicele risipitoare ale altora.

Aspirații de iubire de tot neamul clipocesc printre imagini și suspine de facebook.

Când sare câte un iepure de iubire din jobenul oricărei formulări clișeice, mă întreb, unde mai e sensul afecțiunii? Lasă dom’le, să spună, mai bine să spună de mii de ori decât să nu spună… ar putea adăuga câte cineva mai degrabă frustrat că nu primește prea multe cuvinte de iubire…

Dar vindecarea oare? Cu ea cum stăm?

Numai că pe câmpul de bătălie al formelor uneori fără fond profund au sucombat și alte cuvinte, să luăm bunăoară pe vestitul vindecare, deși ar putea fi aici și minune sau compasiune etc.

Aproape ca au ajuns să zornăie a tinichea. Nicidecum a metal prețios, cum ar fi îndemnat conținutul lor în contextul unei mai bune măsuri a utilizării. Adică să fie spațiu intern să simți miezul realității la care se referă cuvântul și să o trăiești atât de cu toată ființa ta, încât să se simtă prin ceea ce ești ca om, prin tăcerile tale și pașii tăi, prin privirile tale, prin atingerile tale, mai curând decât prin inflație de cuvinte frumoase, dar care sună a gol. Că altfel, e ca în exemplul ăla: dacă nu s-ar fi dat cu jumătate de sticlă de parfum, mi-ar fi plăcut să simt notele de tuberoze, portocal și patchouli pe care le lăsa suav în urmă.

Deunăzi citeam, a nu-știu- câta oară, o formulare care mi s-a prins de lobul urechii și a început să mă zgârie: era vorba despre cum poți vindeca pe cineva de ceva.

Am făcut o pauză internă. Am tras aer în piept și mi-am imaginat un fel de dialog cu însăși esența omnipotenței infantile, care își mai face din când în când prezența printre semeni, pentru a-i ține la distanță de formele de neajutorare inerente uneori condiției umane. Și cărora le face față fiecare cum poate. Mai ales în timp de pandemie, sau de traumă, dacă vreți.

În loc de concluzii:

• Nu poți vindeca pe nimeni de nimic.
• Poți însă să înveți să ai grijă de tine, atitudine care prin esența ei ar putea fi considerată iubitoare și vindecătoare.
• E adevărat, grija față de sine “se ia” din relații.

Dacă ai avut norocul să ai părinți care să se acordeze (= să fie la unison) cu nevoile tale cele mai profunde, să le vadă și să le audă, și în același timp să aibă grijă și de spațiul lor de implinire, putem spune că ai tras un fel de loz câștigător al bazei de siguranță. Și nu e puțin lucru.

Dacă nu ai avut șansa asta, nu e timpul pierdut, poți să redescoperi prin alte relații semnificative, de prietenie, de cuplu sau de psihoterapie ce înseamnă să-ți fii cel mai bun prieten și să te ții de mână mai ales în momentele în care nu-ți place să te vezi cu umbrele tale de ură, de invidie, de tristețe, de durere pe care le avem cu toții, că deh, suntem oameni.

Cu cât ai mai multă grijă de tine, cu tot ceea ce ești ca ființă umană, cu bune și cu rele, e posibil ca exemplul tău să-i inspire și pe alții să aibă mai multă grijă de ei.

Da, nu poți da semințe ale toleranței și iubirii de sine dintr-un sac gol. Însă, dacă sacul tău e ceva mai plin, da, atunci ai mai multe șanse să poți asigura un spațiu relațional în care celălalt să se poată vedea mai limpede și cu mai multă bunăvoință. Ceea ce ar putea fi considerat a fi un act de iubire și vindecare prin prezență, nu? Și a ta. Și a lui.