Priviri de sugar și forme de răspuns matern

Au fost momente în care simțeam că privirile mele devin avide de afecțiune. Întocmai precum cele ale unei bebelușe care caută chipul mamei și căutătura ei plină de iubire. Aveam să înțeleg mai târziu sensul acelor priviri și cum s-au născut ele.

Alteori încercam să le șoptesc ochilor mei să stea cuminți, în banca lor, să nu iscodească după bunul plac al curiozității viețile altor semeni, pentru ale înțelege esența și alegerile. Nu, asta nu se face. Acum înțeleg și de ce unele limite își au rostul lor.

Oricum, în dialogul jocului de priviri cu mama, mi-am conturat o primă formă identitară… la fel ca și voi. Și un prim schelet de atașament. Pe care am vrut să-l cunosc, la maturitate. Să-i simt straiele conștient și să văd ce se poate schimba și ce nu.

Ruxi și durerea mamei

La sânul mamei, bebelușa Ruxi căuta cu disperare privirea Irinei, doar că, aproape amorțită de atâta durere, femeia o legăna absent. Gândurile îi zburau departe, lângă el, cel despre crezuse o vreme că o iubește la fel de mult ca și ea și lângă care își imaginase că va avea o viață întreagă de bucurii. Încă nu putea pricepe cum de nu și-a dat seama că Victor nu e dispus să-și asume rolul de tată. Că nu voia copii. Nici în ruptul capului.

Neîntâlnind căutătura ochilor mamei, Ruxi avea un fel de ritual al ei: începea întâi să scâncească surd, doar-doar o primi un fel de ajutor ca prezență, după care îi dădea drumul unui fel de avalanșă de plâns, din ce în ce mai cu forță. Avea plămâni, nu se poate spune contrariul. Și asta era ca un fel de duș cu apă înghețată pentru Irina, care se trezea și încerca să-și liniștească fiica.

Numai că, acum, micuța Ruxi părea de neconsolat. Sfârșeau prin a plânge amândouă până la epuizare.

Daria și dorința de a-ți repara copilăria

Daria crescuse cu bunica ei până la patru ani și, în momentul în care și-a văzut mogâldeața, un băiețel de mai mare frumusețea, cu pielea albă, lăptoasă și ochi mari albaștri, a simțit că se topește. L-a ținut atât de strâns lipit de trupul ei, încât i s-a făcut frică să nu-l sufoce.

Și din momentul acela, a fost nu numai dezlipită de el aproape trei ani, însă la cel mai mic semn de crispare din partea bebelușului, intra în panică. Se pierdea cu totul și începea să se agite.

Dacă nu face bine ce face? Fără să-și dea seama, se simțea amenințată de cea mai mică umbră care se ivea pe chipul lui. Și încerca să-i aducă privirea înapoi la ea, să o liniștească. El pe ea. Că e mamă bună. Acolo pentru el. Fără încetare.

Nici Daria și nici Irina nu aveau un reper sănătos de acordaj cu propriile lor mame.

Și ce înseamnă a fi la unison cu nevoile copilului?

Să le simți și să le răspunzi nici mai devreme, nici mai târziu, cu măsura liniștirii și susținerii de care are nevoie, nici mai multă, nici mai puțină.

Indicii ale unui posibil atașament insecurizant anxios

Irina, ca mamă singură, era copleșită de suferința încheierii premature a relației de cuplu cu Victor și asta o făcea să fie mai puțin disponibilă pentru Ruxi. Era prinsă în povestea ei de doliu și abia dacă putea să se țină pe linia de plutire cu toate responsabilitățile noului ei statut de părinte.

Fără să vrea îi oferea lui Ruxi mai puțină conținere și susținere decât avea nevoie bebelușa. Și cu un oarecare decalaj, între semnele de disconfort ale fetiței și răspunsul ei, care venea cu oarecare întârziere.

De altfel, de unde să le dea? Nu le avea nici ea. Se simțea complet nesigură, nu știa cum o să descurce, Victor spălase putina.

Indicii ale unui posibil atașament evitant

Daria avea o profundă teamă de singurătate. Cum altfel, dacă părinții ei o lăsaseră în grija bunicii paterne până la patru ani, pentru a-și vedea liniștiți de carierele profesionale. Bifaseră căsuța- un copil, erau mulțumiți că au cui să-și lase moștenirea, erau mai căsătoriți cu joburile lor decât între ei, însă, vorba ceea, „dacă și pistolu e precum turcu’”, sunt șanse ca asemănările să aștearnă înțelegere în casă.

Daria își dorea să fie o mamă dedicată și prezentă, nu așa cum a fost mama ei. Fără să-și dea seama, ea intra în disonanță cu nevoile reale ale lui David în momentul în care încerca să o protejeze pe bebelușa care a fost de abandon, distanțare față de mamă. Era în dinamica unui prea mult și prea devreme pentru a compensa prea puținul din primele ei luni de viață.

Ea fixa privirea boțului ei de carne ca pentru a o reține lângă ea, aproape, ceea ce pentru el era epuizant, intruziv.

O mamă suficient de bună

O mamă “suficient de bună” (formulare care îi aparține medicului pediatru și psihanalistului Donald Winnicott) va ști să lase libertatea privirii sugarului să hoinărească fără să se simtă amenințată și va relua jocul privirilor ca pentru a le recupera din gol nici mai devreme, nici mai târziu.

Atașamentul și jocul privirilor

Așadar, atașamentul începe cu un joc al privirilor sugar-mamă. Da, acolo se află primele tușe mai degrabă securizante sau insecurizante ale adultului care am devenit. Și în tonalitatea vocii care le însoțește.

O privire dulce și blândă, o voce caldă și fericită să ne aibă în brațe au efect de baghetă magică asupra laptelui sânilor ei. El devine ca prin minune un fel de miere a siguranței noastre de mai târziu. Una pe care să nu ne-o poată lua nimeni.

Da, și asta mai ales pentru că, în primele noastre luni de viață eram o ființă neajutorată și gânguitoare, un boț de carne cu senzații, a cărei supraviețuire era la cheremul ei și a brațelor ei care ar fi putut fi moi ca o pernă cu puf liniștitor. Pentru unii chiar au fost. Alții nu au avut așa noroc, însă nu, nu-i târziu, să te descoperi cu resursele pe care nici nu știai că le ai, nu?

În loc de concluzii:

  1. În primele luni de viață, baza de siguranță a copilului este asigurată de acordajul mamei cu nevoile lui;
  2. O mamă care nu are un reper intern de acordaj de pe vremea când era la rândul ei sugar, va avea tendința să intre în disonanță cu nevoile copilului ei;
  3. În cazul în care, în primele luni de viață, mama nu poate întâmpina strigătele și plânsul bebelușului cu priviri iubitoare și gesturi de susținere și liniștire, copilul se trezește în fața unui peisaj al angoaselor fără nume;
  4. Un pericol la fel de mare este în atitudinea înconștientă a unor mame de a se proteja pe ele de rana abandonului prin a fixa privirea copilului sau a-l ține mai strâns decât arată prin gesturi că poate tolera cât să se simtă liniștit.

Foto: Pexels