Toată viața moșim cuvinte. Le moșim de sens. Poate vor naște ceva care să ne izbăvească de suferință sau, dimpotrivă să ne afunde mai mult în ea. Pentru că orice, orice e preferabil vidului de sens.
A fi sau a nu fi în/prin cuvinte?
Am vrea să lăsăm urme în carnea cuvintelor care ajung la celălalt, să se ia ca scaiul de el, să avem ecou în lumea lui, doar-doar vom descoperi că nu suntem doar simple holograme ale hazardului și că nu vom dispărea mult prea repede pentru a fi contat. Pentru noi și pentru el sau pentru ea.
Oare ce a vrut să spună cu asta? De ce a spus-o? Ce a fost în mintea lui/ei? Altceva mai bun nu avea de făcut? Și cum de și-a permis? sau Cum de nu a înțeles ce am vrut să spun? Cum de și-a imaginat că prin cuvintele mele… Că doar e la mintea cocoșului că eu nu sunt așa și pentru cine mă cunoaște…
Hm.
Cum de nu reușim să fim unii cu alții într-un mod înțelept, asertiv, autentic, empatic prin cuvinte?
Sau cum de ne iese doar ocazional sau prea puțin? Ce se întâmplă în spațiul cuvintelor dintre noi?
Spațiul relațional al cuvintelor
În spațiul cuvintelor dintre noi ne întâmplăm împreună, cu dinamica pe care o co-creăm și care, de multe ori, ne poartă istoria. Copilăria mea, copilăria ta, cum ne-am adaptat la mediul primilor ani și care sunt ecuațiile familiare în care ne putem așeza?
Da, cuvintele care zboară de la mine către tine poartă și o încărcătură a ceea ce le însoțește ca subtext irațional în timp ce vorbim.
Se constelează prin ele și un fel de mulaj invizibil, alcătuit cu viteza luminii în jurul unor: Cât de multă încredere pot avea în omul ăsta? Cât de mult îl pot respecta?
Ce roluri am putea juca împreună? Tu vei semăna cu mama copilăriei mele când mă certa, ha! ha! am în fine șansa să o sfidez prin tine, de când aștept să las deoparte rolul de copil cuminte, devreme acasă, care mi-a mâncat pe pâine orice urmă de spontaneitate.
Voi reacționa acum așa cum nu am îndrăznit atunci, de la înălțimea inversării unui raport altădată inegal și în limitele unei partituri de scenariu. Și tu, la rândul tău, mă vei invita să fiu te miri cine abuziv și intempestiv din copilăria ta… asta ca să cauți o soluție de ieșire din cursa de șoareci a condiționărilor infantile.
Șansa rolului de traducător al cuvintelor
Și da, dacă ne vom dărui, a posteriori măcar, șansa să ne jucăm cu traducerile specifice fiecăruia/fiecăreia: Când ai spus asta, eu te-am asociat cu… mi-ai amintit de… am simțit… și am vrut să… Pentru tine cum a fost? La tine cum a ajuns ce am spus?… da, dacă vom începe să punem sub semnul întrebării concluziile pe care ni se pare că le întrezărim despre noi și despre celălalt, atunci vom putea, poate, să întrezărim luminița de la capătul tunelului patternurilor de funcționare favorite.
Orice numai musai să fie un sens, fie el și familiar, pentru că da, orice e preferabil incertitudinii, confuziei, lui “a nu ști cine sunt și ce sunt pentru el/ea și cine este și ce este el/ea acum pentru mine”. Deși doar în această senzație de a nu ști cum să ne așezăm conturul de ființe în relații e spațiu de creștere prin a descoperi ceea ce nici nu bănuiam că ar fi posibil.
Așadar, stoarcem de sens cuvintele ca pe niște fructe. Să le simțim gustul.
Dulce, amar, acru, sărat, iute numai să nu fie absență a gustului și nimic, întâmplător și unul dintre riscurile care ne pândesc de la cotitura actualului pandemic.
Da, musai să se nască pui de sensuri și din cuvintele noastre și din ale altora. Cum altfel? Orice, numai nimicul nu.
Rădăcinile sau strămoașele/strămoșii cuvintelor
Dar să o luăm cu ABC-ul cuvintelor. Cuvintele au și ele o rădăcină, un strămoș sau o strămoașă și nu mă refer din punct de vedere lingvistic. Nu. Nu despre asta este vorba în articolul de față, mai filosofic, e drept, dar cine știe pe unde mai însămânțează câte o idee…
Care sunt strămoșii, strămoașele cuvintelor și cum ne influențează ei/ele devenirea întru cuvânt?
O primă strămoașă e în vocea mamei pe vremea când eram un fel de ghindă în trupul ei. Da, vocea mamei care ne dezvăluia prin inflexiunile ei și modul în care se simțea în relație cu el. Tatăl.
Era liniștită? A vrut să fim? I-a fost teamă că o să o părăsească? Că va ajunge în gura lumii? Am fost un accident? Era îngrijorare în tonul ei și din disperarea ei creșteau valuri de lichid amniotic amenințător? Ca iminența unor gânduri de avort? Oare?
O a doua strămoașă e din perioada acordajului matern, adică din primele șase- opt luni de viață. Cum resimțiți în vocea unui om în toată firea biologică, nu și emoțională, că mama lui, poate cu toată iubirea de pe lume, nu a știut să răspundă nevoilor celor mai profunde de atunci?
Păi o să auziți și variațiuni de genul: Pe mine nu mă înțelege nimeni. Sunt singur/ă. Nu mă pot baza pe nimeni, nu e ca și cum ar interesa pe cineva ce am nevoie sau ce simt…
Da, în perioada acordajului, în relație cu mama, se modulează primele încercări de cuvinte. Neîncăpătoare ca și neajutorarea noastră de atunci. Mici ca niște scutece pe care nu ni le putem schimba siguri.
Și care depind de mâinile ei, de gesturile ei de susținere dornice să ne facă viața de bebeluș mai puțin periculoasă. Da, în gângurit, țipete, plâns cu sunete e nu numai un fel de a o chema sau un strigăt de ajutor, ci ele toate devin strămoși și strămoașe ale cuvintelor noastre de adulți.
În loc de concluzie:
Capacitatea noastră de a avea încredere să ne lăsăm văzuți, auziți, de a ne apropia sau îndepărta prin cuvintele pe care le folosim, da, autenticitatea noastră depinde și de răspunsul ei la primele noastre manifestări vocale.
A gângurit și mama cu noi? Ne-a cântat cântece de leagăn care să ne aline pe amândouă de tot pericolul lumii?
După chipul și asemănarea modului în care ne-am adaptat la dialogul de dinainte de primele cuvinte se naște și urmarea, cât ne dăm voie să simțim cuvintele ca pe o haină apropiată de corpul sinelui nostru adevărat și cât le folosim ca pe niște măști care să ne ascundă vulnerabilitatea?
Articol creat pentru “Atelierul Cuvântului”, eveniment organizat de Cartea Daath Publishing House pe 13, 14 noiembrie 2021
Foto: Pexels