Am momente în care simt corporal înfrigurarea care însoțește diverse forme de dorință.
Ca și cum nu m-aș putea liniști decât în momentul în care aș avea rochia de bumbac satinat la care am tras cu coada ochiului mai bine de o săptămână, am salvat-o în coșul de cumpărături, dar încă nu am dat comanda finală. Sau cartea aia care-mi promite o nouă înțelegere, poate mai nuanțată a relațiilor. De tentațiile papilelor gustative nu mai vorbesc…
Și multe altele din acest registru, unul al convingerii că bunăstarea mea internă este dependentă de diverse forme de posesie, pe principiul dacă aș avea X, sigur m-aș simți și mai împlinită decât sunt și viața mea ar fi și mai frumoasă. Numai că, deh, nici că se poate să fie mai iluzorii aceste apariții hologramatice ale Târâmului Făgăduinței…
Despre ce să fie vorba aici?
A fost odată un titirez de fetiță pentru care lumea înconjurătoare era un fel Disneyland. Numai bună să fie descoperită, testată, întoarsă pe toate fețele. Ei, Mica, am putea să-i spunem așa, nu știa decât că trebuie să aibă cu orice preț orice i se părea interesant și îi plăcea. Era energică, plină de viață, jucăușă și mai ales foarte curioasă.
Abia descoperise cum e să simtă că poate să alerge prin casă. E adevărat, se mai împleticea din când în când și mai cădea, dar asta era departe de a o descuraja. Plângea nițel, mama venea și o strângea în brațe, după care își relua obiceiul de a răsturna camerele cu fundul în sus, în căutarea minunilor care păreau să răsară de pretutindeni. Într-o abundență nesperată.
O rață de plastic, niște discuri vechi care nu prea aveau gust bun, chiar și scame de covor (scârțâiau ciudat în gură), cerceii mamei (ei, a cam strâmbat din nas când a tras-o de cel stâng, după care și i-a scos și s-au uitat amândouă cu atenție la ei). Și nu înțelegea de ce ei, părinții, o opreau uneori din zelul ei explorativ.
Și nu o opreau oricum. Mami mai țipa câteodată ascuțit și fața i se schimonosea. Mai târziu avea să afle că reacția asta se numește frică. Atunci mai cu seamă mama devenea un fel de vrăjitoare. Venea cu o falcă-n cer și una-n pâmânt, o ridica pe sus de pe unde se afla.
Așa făcuse de exemplu ieri când încercase pentru prima oară să se suie de pe bancheta din bucătărie pe masă, să se uite un pic pe fereastră. “Să nu mai faci niciodată asta, mă auzi? M-ai speriat îngrozitor!”
Doar că, să vezi și să nu crezi, zece minute mai târziu Mica era din nou acolo. Pe masă. Mamei aproape că nu i-a venit să creadă. Cu greu s-a stâpânit să nu o zdruncine și să-i dea o palmă la fund. S-a abținut totuși.
După care, mai târziu, după ce a venit soțul ei acasă, a scris pe forumul părinților. Era acolo și un psiholog. I-a mai explicat câte ceva. A primit și recomandări valoroase de carte. Printre picături s-a apucat să studieze. Și a descoperit multe despre ea și fiica ei.
Elanul vital al copilului și primele forme de NU:
Fără să-și dea seama, unii părinți pot mușca momeala de a crede că făptura lor este nestăpânită și că îi sfidează de fiecare dată când nu ține cont de NU-ul lor. Este ceea ce a crezut și mama Micăi la început. După care și-a dat seama că e în natura fiicei ei să vrea să facă mai mult din ce-i place și să nu se poată opri ușor din ceea ce o tentează să descopere.
Pur și simplu pentru că structura creierului ei încă nu-i permite să întrezărească posibilele consecințe, cum ar fi pericolul să cadă de pe masă, de exemplu și să se lovească.
Mai mult, uneori adulții pot simți chiar forme de invidie față de bucuria care se întrezărește pe chipul copilului în momentele în care obține ce vrea. Una pe care o trăiește cu toată ființa și pe care noi, oamenii în toată firea, încercăm poate o viață să o recuperăm ca stare.
Se poate întâmpla și să tragă concluzii pripite și să pună etichete de genul: “lacom, egoist”, micii făpturi. De ce? Pentru că le lipsesc informații despre etapele de dezvoltare ale unui copil. Și despre faptul că nu e veste mai bună decât că fiul/fiica se simte suficient de liber în relație cu tine cât să-ți spună “Nu-mi place! Nu vreau!”
Și da, dacă “nu vreau” este legat de refuzul de a se da jos de pe masă, sensul e unul, dacă e legat de faptul că nu-i place gustul supei, sensul e altul. Da, e important să faci tot ce ține de tine să fie în siguranță, însă dacă vrei să-i comanzi când să să i se facă somn sau ce să-i placă să mânânce, hm, atunci s-ar putea să nu contribui la a susține dezvoltarea unui sine adevărat al copilului tău.
Chiar și în primul caz, limita poate fi setată și în sensul de a-i susține inițial micul elan explorativ (îl lași cu tine de mână să meargă un pic pe masă, după care îi strecori un: “Mami și oamenii mari nu merg pe masă” și îl ajuți apoi să coboare).
În loc de concluzii:
Vitalitatea unui om depinde modul în care își îngăduie să simtă dorința, să-i facă spațiu în plan imaginar, să se joace intern cu ea, fără să acționeze impulsiv în direcția îndeplinirii ei, cum se întâmplă în cazul copiilor.
Un părinte care nu se sperie de lăcomia copilului sau de tendința lui de a explora obiecte periculoase știe că dacă îi va oferi iubire și va seta limite sănătoase, șansele ca fiul/fiica să ajungă să fie un adult armonios, cu o bună capacitate de control comportamental sunt foarte mari.
Foto: Unsplash