Îmi amintesc de parcă a fost ieri un moment care ar putea părea amuzant, dacă n-ar fi atât de amar ca semnificație.
Se făcea că eram în metrou, în drum spre cabinet, cu gândurile cumva ademenite de perspectiva ședințelor care urmau să-mi cuantifice, încă o dată, capacitatea de a fi prezentă. Cu toate națiile de emoții pe care cei/cele care m-au ales să-i însoțesc aveau să mi le aducă în acea zi.
În fața mea un domn în vârstă. Să fi avut în jur de 70 de ani. Nu mi-am dat seama de la început că mi se adresează, motiv pentru care am strecurat un “Mă scuzați, ați vrut să-mi spuneți ceva?”
⎯ Da, dumneavoastră sunteți femeie, nu ca toate astea care se comportă ca bărbații. Se îmbracă în pantaloni și fumează ca birjarii. Nu mai știu, Dom’le să fie feminine. Păi să o fi văzut vreodată pe maică-mea că se îmbracă altfel decât în rochie sau fustă. Nu mai are lumea bun simț.
Am priceput cu greu că aprecierea pe care tocmai o primisem se datora obiceiului de a purta rochii lejere vara și am înghițit cumva în secul denigrării suratelor mele, vinovate că nu împărtășesc aceleași gusturi vestimetare asortate credințelor celui din fața mea cu privire la ce înseamnă să fii feminină sau masculină.
Mi-am tras instinctiv picioarele în spate, cât să nu fie lovite de piatra judecății că nu completasem ținuta cu sandale sau pantofi cu toc și nu am putut să nu simt cum complimentul se ofilește aproape instant la întâlnirea căutăturii lui cu adidașii mei, pe care-i adoram, atât de blânzi erau cu mișcările mele prin oraș.
Am ieșit de la metrou aproape în pas alergător, ca și cum aș fi vrut să alung toată acea formă de a-i evalua pe alții prin lentilele unor percepții atât de procustiene.
Nu, nu faptul că-mi face plăcere să port rochii mă face să fiu feminină sau nu. Nici sandalele cu tocuri. Nici faptul că aștept cuminte să fiu curtată, dacă îmi place vreun bărbat ceva mai mult. Nici măcar că mă preocupă mai mult să ofer îngrijire, sau că relațiile sunt în centrul valorilor mele. Sau că focusul meu este să mă simt parte dintr-o comunitate ceva mai deschisă la minte și la inimă.
Nu. Nu despre asta este vorba, dar tare mult mi-ar fi plăcut să fie timp să-l întreb pe cel pe care l-am întâlnit preț de câteva minute:
- Cum ați ajuns să credeți că există această legătură între feminitate și vestimentație sau între feminitate și fumat? Cum ați ajuns la concluzia asta?
- Ce din experiența dumneavoastră de viață cu și printre femei vă face să fiți tentat să le vedeți pe cele care se comportă așa ca inadecvate genului căruia i se încadrează biologic…?
Numai că, viața sau experiențele ne așază uneori ființa într-un fel de cutii umblătoare cu pereți de apărări de sine sau de credințe care mai de care mai de crețe. Fără ca unii dintre noi să-și pună vreodată întrebarea dacă într-adevăr ceea ce li se pare că întrezăresc în peisaj nu e mai degrabă vreo nălucă a copilăriei lor, nicidecum realitatea neaoșă. Din păcate pentru universul lor perceptiv, care ajunge să fie sărăcit de dreptul la diversitate.
Prin urmare, una dintre cele mai mari provocări ale vieții noastre este cea a diferențierii sau a individuării, sau, dacă vreți și mai nuanțat, cea a deslușirii strălucirilor sinelui autentic dincolo de condiționările de toate neamurile pe care le-am adunat din poienița cu surprize a creșterii noastre. Ca pe un mănunchi de ciuperci, care mai de care mai otrăvitoare pentru potențialul nostru. De femeie sau de bărbat.
Am primit fără să știm altoi de cultură și de tradiție, prin fiecare celulă de interacțiune și laolaltă cu această moștenire, ce a lipsit a fost poate plecăciunea de onoare pe care ai noștri ar fi putut să o facă și relativizării cu privire la ce-și imaginau că este manualul de funcționare al unei femei, respectiv al unui bărbat. Cât să fie mai mult rost de discernământ și de libertate de a fi și altfel decât prevăd normele.
În traducere, mesajul care a ajuns la mine, poate și la voi, pe măsură ce deveneam puberă și observam cum sânii mei se rotunjeau ca sub puterea unei vrăji, a fost ceva de genul:
“Da, ia vino să culegi din ograda comunitară cutume de a privi rolurile de băiat ce va crește bărbat și de fetiță ce îți va desprinde cosițe de femeie, mai mult sau mai puțin piezișă cu privire la îndatoririle de gen.”
Nu-i de mirare că mulți dintre cei care-mi pășesc în cabinet se simt confuzi, pierduți, nu știu cine sunt și ce ar vrea să fie pentru ei și prin lume și înoată cu suferință prin ape tulburi de clișee cu privire la ce se cade să fie.
Și asta în cazul fericit al celor care vor să-și ofere o șansă de a se descoperi printre ițele de automatisme interne care îi manevrează ca pe niște păpuși cărora nu mai știu cum să le oprească bateriile de reacții iraționale. Din păcate.
Și da, ceea ce nu știi despre funcționarea ta internă îți va așeza spini de durere pe cale. \
Tot ce ai preluat nemestecat de la mama și de la tata, de la bunicul sau de la bunica, sau, de ce nu, mai nou și de pe meleagurile social-media cu privire la ce înseamnă să fii o autentică purtătoare de fustă sau un veritabil urs de bărbat, te va predispune la repetiții, adică la a trăi un fel de viață în orb, în care va fi vorba despre oricine din neam, mai puțin despre tine și despre cum ai putea fi tu.
Unde mai pui că absența autoreflexivității sau a unei vieți privite cu ochiul introspecției are toate șansele să fie transmisă ștafetar, tot pe nedigerate, și generațiilor de fii, fiice, nepoți și nepoate care își vor desprinde trup din tine.
Dar hai să privim în față câteva dintre constrângerile dureroase ale rolului de femeie, potrivit unor viziuni comunitare transmise timp de generații întregi. Cât să începem să ne adresăm ceva mai multe întrebări și să creștem în noi dar de cunoaștere ceva mai profundă de sine:
1. Femeia - doar rol de mamă și de soție?
O femeie ar trebui să fie împlinită doar de rolul de mamă și de soție și să își găsească sensul în relații și în îngrijirea celorlalți. Ca și cum misiunea ei principală ar fi să se dezvăluie ca un fel de atelier de reparații emoționale al celorlalți, după cum remarcă Harriet Lerner, în “Femei în terapie”.
Și asta în contextul în care, știm bine că
niciun adult nu este responsabil de creșterea întru maturizare a altui adult și în niciun caz nu o poate inspira, dacă mușcă momeala de a-și asuma un rol parental în relația cu partenerul său.
În plus, dacă toate femeile s-ar încadra acestui tipar și ar fi fericite cu asta, s-ar evapora ca prin minune și unele simptome depresive asociate senzației unor surate că partenerii și familiile le cer un fel de sacrificiu al preocupărilor personale, pentru a face dovada că sunt mame și soții bune, dedicate. „Ce-ți trebuie dragă reușită profesională, afirmare de sine? Nu-ți ajunge că ai de toate acasă?”
Mai mult, conectarea emoțională este o nevoie umană pe care o au atât femeile, cât și bărbații, nu este nicidecum mai importantă pentru unii și insignifiantă pentru alții, că nu degeaba studiile științifice au stabilit o corelație între faptul că bărbații nu au fost încurajați timp de secole să-și arate vulnerabilitatea și, iată, în rândul lor somatizările violente care duc rapid la deces sau incidența suicidului sunt mult mai mari.
2. Femeia - dependență sau autonomie financiară?
O femeie nu ar trebui să își dorească să fie competitivă sau să aibă succes în afara cuibului și cu atât mai puțin să își propună să se descurce pe picioarele ei, să fie cât mai autonomă. Cu cât este mai independentă, cu atât ea este privită cu mai multă suspiciune și i se atribuie etichete de mai puțin feminină. Fetița care devine adolescentă este încurajată mai degrabă să acorde atenție deosebită atributelor fizice, pentru a crește posibilitatea de a găsi un partener potent financiar, de care să depindă.
Timp de generații întregi se aștepta de la femei să fie subordonate exclusiv nevoilor soțului și ale copiilor și asta fără a se putea bucura, totuși, de recunoașterea unor merite în privința a ceea ce ofereau ca îngrijire. Pe principiul implicitului celui de toate zilele, în care nu putea fi vorba despre faptul că scuteau familia de cheltuieli foarte mari prin însăși faptul că preluau sarcinile legate de curățenie, organizare, hrană. Să se ocupe de casă era un fel de datorie de la sine înțeleasă.
Este adevărat, pentru prima oară, vremurile de acum aduc și lumina unei îndrăzneli tot mai mari a femeilor “de a se elibera din aspectele de umbră ale colectivului, ceea ce le dă curaj și îi obligă pe bărbați să facă la fel.” (J. Hollis- În umbra lui Saturn).
3. Inteligența femeii ascunsă sau la vedere?
O femeie trebuie să lase bărbatului senzația că este mai inteligent și are mai multe cunoștințe decât ea și că atributele lui intelectuale le depășesc pe ale ei. Hm. Și asta chiar dacă nu e adevărat și poate că și ei îi face o plăcere deosebită să se aventureze pe calea controversei creative sau a dezbaterilor cu sens.
4. Femeia - forță sau delicatețe?
O femeie trebuie să aibă o alură firavă, să fie delicată și nicidecum să dea dovadă de forță fizică, robustețe, calități care sunt considerate mai degrabă masculine.
5. Femeia - pasivitate sau inițiativă în seducție?
Mai puțin feminine sunt considerate a fi și cele care ies din conul de umbră al unei atitudini pasive cu privire la curtare. Da, cele care își asumă o atitudine mai activă și inițiază jocul seductiv au fost la rândul lor ținta a numeroase forme de devalorizare.
Concluzie
Pentru a-și îngădui tot mai mult să fie creatoarea vieții ei, o femeie va avea nevoie să înfrunte demonii anxietății și ai vinovăției și să îndrăznească să se vadă pe ea din unghiul a ceea ce pentru ceilalți ar putea să pară egoism, mai ales dacă se îndepărtează tot mai mult de normele comunitare. Jivine de culpabilizări ar putea să se ițească de prin tufișurile experiențiale cu cât înaintează mai mult pe calea afirmării de sine.
Bibliografie:
- Harriet Lerner- “Femei în terapie”, Ed. Trei, București, 2022
- James Hollis- “În umbra lui Saturn. Despre rănirea și vindecarea bărbaților”, Ed. Herald, București, 2023