Zilele trecute mă învârteam cu harta google în mână, încercând să găsesc o adresă. Mărturisesc, sunt anti-talent la orientare. Unii ar spune că e o trăsătură a femeilor, dar să nu generalizăm.
Faptul că mi se potrivește mie și că mai sunt vreo două - trei studii științifice despre diferențele de gen, nu justifică o concluzie pe care să o purtăm cu noi ca pe o ștampilă pe care să o aplicăm realității.
Despre rătăciri și reușite
Ei, faptul că sunt mai neîndemânatică în găsitul locurilor e așa un mod delicat de a vorbi despre frumusețea rătăcirilor mele pe străzile Bucureștiului.
De exemplu, în momentele la care mă refer, reușisem să înțeleg aiurea direcția săgeților. Înainte pentru ochiul meu era înapoi, stânga un fel de dreapta. M-am întors. După care am luat-o pe altă stradă. Și tot așa.
Dar cum sunt și perseverentă de fel, nu m-am lăsat descurajată. Mai mult, mi-era din ce în ce mai drag de mine cu stângăciile mele.
Mă țineam de mână ca pe un copil de grădiniță, căruia îi șopteam că: Ei, ne descurcăm noi cumva.
Am parcurs hățisuri și mai înfricoșătoare ca străzile astea cenușii. Dar nu a fost întotdeauna așa în privința dialogului interior.
Au fost ani în care reproduceam lăuntric reproșuri sau tras de urechi de învățătoare de genul:
“Nici dacă ai mură-n gură nu te descurci. Cum e posibil să te împotmolești așa?”
În fine, nu vă pot spune cam cât de mare a fost satisfacția în momentul în care am ajuns la destinație: mă aștepta și o recompensă pe măsură: o pizza vegană delicioasă, una dintre cele mai bune din București, parol, și chiar dacă pauza de masă se apropia de sfârșit, iată, eram mândră de mine mai ceva ca după încheierea unui eseu cu temă psihologică. Așa cum e ăsta.
Despre teama de succes, al cărei chip îl întrezăresc de multe ori în spatele aparentei frici de eșec.
Și nu mă refer la eșecul descoperirii unei locații. Decât, dacă vreți, doar în măsura identificării acelui spațiu intern în care să simt că mă pot încuraja sau autoriza să port lauri de renunoaștere și apreciere pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce am de oferit celorlalți.
Să luăm un exemplu:
Să-i inventăm pe Tudor, Lili și Andrei, fiul lor. Ei există în comunitatea personajelor imaginare de pe aici, laolaltă cu mine, în varianta de personaj psihoterapeut.
Dacă-i căutați în realitatea vieții mele sau a cabinetului, n-o să-i găsiți, deși mulți oameni s-ar putea recunoaște în ei. În plus, asemănările de nume, dacă se întâmplă să cunoașteți un Tudor, o Lili și un Andrei- copil, sunt pur întâmplătoare.
Tudor și reușita profesională
Tudor este soțul lui Lili. Lili este aici prietena mea de ani de zile. Tudor vorbește de când îl știu eu despre faptul că își dorește o promovare în compania pentru care lucrează, sau, dacă nu se poate, măcar să aibă curajul să caute un alt job, unde să simtă că poate avansa în funcție.
Visează un rol managerial. Rulează atât de obsesiv ideea reușitei profesionale, încât a ajuns și la urechile mele, ba în conversațiile cu Lili, ba în unele momente în care îi vizitez.
O bună bucată de vreme, mai pe la începutul relației lor, Lili și-a luat cumva misiunea de a-l susține, numai că nu avea de unde să știe că va descoperi cât de curând o formă de neajutorare pe măsura furiei soțului cu privire la modul în care este tratat în compania pentru care lucrează sau nedreptățile care i se fac de câtre colegi și de către unul dintre șefii lui.
Orice i-ar sugera ca atitudine, nu numai că nu merge, dar are grijă să-i arate în diverse moduri că nu-l ajută.
Ei, vă puteți imagina, apariția lui Andrei în peisajul cuplului nu face decât să aducă un fel de cireașă pe tortul și așa complex al dinamicii cuplului.
Un moment de cotitură
Într-un moment de impas, mă sună și îmi cere să ne vedem. Cu-o falcă-n cer și una-n pâmânt, îmi spune că nu mai poate, că simte că o ia razna:
“Tudor e din ce în ce mai ocupat, nu e niciodată disponibil pentru Andrei. O ține-ntruna ca o moară hodorogită cu serviciul. Nu mai face nimic în casă, nu că ar fi făcut prea multe înainte și, colac peste pupăză se plânge non-stop de cât e de nefericit cu situația lui din companie. Ori, între plânsetele lui Andrei și văicărelile lui Tudor simt că-mi vine să-mi iau câmpii! Unde mai pui că parcă e numai responsabilitatea mea să mă ocup de Andrei. De parcă aș fi mamă singură.”
După ce se răcorește nițel plângându-și la rândul ei soarta la fel cum cred că o face și Tudor când se referă la job, îmi cere să-i găsesc un terapeut pentru soțul ei, deși el nu are de gând să solicite vreun sprijin psi. Profit de moment și arunc așa un fel de pastilă:
“Lili, dacă te simți copleșită de cele două roluri, de mamă și de soție și mai ales ai senzația că Tudor este prea prins în drama lui profesională ca să-ți fie alături, poate că nu e cazul să încerci să-l repari pe el. Mi se pare un exercițiu zadarnic. Poate că e un moment bun să te întorci către tine și să începi tu o psihoterapie, ce zici?”
Nu mă suprinde prea tare să aflu că-mi ia sugestia în serios. De fapt că se ia în serios. Pe ea și durerea ei. De a nu ști cum să-și fie alături în primul rând ei cu această senzație că eșuează în a-l ajuta pe Tudor.
Ce descoperă în psihoterapie?
Că nu-l poate salva pe Tudor de nefericirea lui de a nu ști cum să obțină ceea ce crede că-și dorește la nivel profesional;
Că el joacă și cu ea o parte din jocurile care-i sabotează reușita în companie. Cum așa?
Vom afla în articolul următor, pentru a nu fugări o temă așa de complexă doar în câteve concluzii de final.
Foto: Unsplash